,, E și mâine o zi...”

        Te-am așteptat iarăși... Când răsăritul se oglindea în apa mării, eu eram deja acolo, cu picioarele îngropate în nisip și cu degetele răscolind după scoicile îngropate când am măsurat timpul... Scoici scoase din colțul inimii, adunate acolo de apa înspumată a mării, șlefuite cu mângâierile mele atunci când le adăugam clipe de așteptare, clipe ce s-au transformat în ore, zile, săptămâni, luni...

     Și, sorbind gură după gură cafeaua din cana pe care mi-ai dăruit-o tu, imprimată cu trandafirii iubirii noastre, peste care ai gravat poemul sufletelor noastre pereche, te-am chemat...  Am privit fiecare val ce săruta malul și l-am încărcat cu dorul și dorința de tine, trimițându-l apoi în larg să te caute, să te găsească și să mi te readucă...

       Am prins cu degetele inimii, pe tâmpla depărtării, speranța că azi vei reveni, că mă vei regăsi, aici, pe același țărm unde răsăritul înflorise cândva - atât de frumos!- pe pleoapele poveștii noastre de iubire.

Și-am strecurat în clepsidra sufletului nisipul mării, până ce asfințitul mi-a sărutat obrajii, șoptindu-mi: E și mâine e o zi...

Cornelia Vîju