Când noaptea cade, gându-n unde
Se pleacă tot visând la el,
Chemându-l din zarea ce-ascunde
Dor și un glas de porumbel.
Și iată cum de printre stele
Se-ntruchipează dintr-odat’
Doi tineri ochi, dulci albăstrele,
Neasemuitul prinț visat.
C-o mână trupul îmi cuprinde
Și cu-alta capul ce aplec,
Spre sărutarea ce mă vinde
Tărâmului pe care-l trec.
În lumea lui de farmec plină
Aievea pășim amândoi,
El prinț, eu raza lui divină,
Veșnicia-mpărțind la doi...
Cornelia Vîju
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Nu se înjura şi nu se face spam
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.