Vasile MANDRIC, cel mai bun autor de sonete al Brăilei ( partea a II-a)

 Există cumva şi un moment  mai  puţin plăcut din acest punct de vedere?

Prefer să ţin închis cufăraşul amintirilor neplăcute din acest segment al vieţii mele şi voi continua cu alte clipe plăcute din activitatea mea literară!

   Aş aminti de momentul când am câştigat premiul revistei Convorbiri Literare din 1974.

Am înfiinţat şi condus şase ani Cenaclul de Literatură Mihail Sadoveanu din Paşcani, editând cinci titluri de revistă, ultimul număr pe 30 aprile 1976. Fiind transferat în interes de serviciu la Brăila, după o lună, sâmbătă 29 mai, am înfiinţat la Clubul Progresul Cenaclul de literatură şi umor cu acesta realizând numeroase concursuri naţionale de epigramă şi literatură. Premianţi: Nicolae Petrescu, Ionescu Quintus, Costel Bunoaică etc. Cenaclul acesta a fost intitulat Danubiu de către academicianul Mocioiu, directorul Muzeului Brăila. Pentru divertisment am avut pe renumitul instrumentist Gheorghe Afloarei.

Am fost singurul poet din oraşul Brăila care a apărut la TVR în emisiunea Simonei Coroamă şi Sorin Grigorescu. După trei zile de căutări, organele de cultură au susţinut că nu sunt în localitate. Întâmplarea a făcut să mă întâlnesc cu Sorin Grigorescu, căruia i-am comunicat că eu nu scriu poezie patriotardă. Lucru care i-a plăcut enorm, mai ales după ce m-a şi auzit recitind câteva poezii şi ulterior m-a felicitat.

Cum aţi descrie paşii succesului pentru un scriitor? Vine acesta doar din talent  sau este nevoie şi de efort susţinut? 

Depinde de scriitor! Există un proverb: Obraznicul mănâncă praznicul.

Dacă persoana respectivă nu prea are treabă cu morala sau credinţa, atunci ne putem aştepta la orice. Avem destule exemple în istorie (Nero), dar şi în jurul nostru.

Am editat publicaţia Cenaclul literar Uzina noastră, cenaclul fiind al IMMR-Paşcani, dar trecând la Casa de Cultură, am obţinut aprobare pentru patru foi volante, după care am editat revista Anii de ucenicie a Cenaclului Mihail Sadoveanu, apoi Revista Ritmuri şi Zenith. După 1989, am editat Revista Reflexe în oraşul Brăila.

Talentul şi numai talentul ar trebui să certifice valoarea unei opere literare şi meritele unui scriitor.

Cenaclul Danubiu, pe care l-am înfiinţat şi condus până în 1990, a organizat şi finalizat mai multe concursuri pe ţară de epigramă, poezie şi proză. Printre membri au fost scriitorii: Stuica Găgeanu, Viorel Munteanu, Marin Cioranu, Ene Veron, Petre Stroe şi subsemnatul, Vasile Mandric.

De multe ori, în viaţă, avem nevoie de modele. Există un scriitor a cărui operă v-a inspirat? Sau, poate, v-a marcat?

 

Da, mai mulţi scriitori, Publius Ovidius Nasos... Nu ştiu, de ce nu-l revendicăm noi? Roma l-a alungat pe nedrept şi n-a mai avut nevoie de el, dar noi avem. Când vom face un festival să-i cinstim memoria şi să recunoaştem că este străbunul nostru?

M-au inspirat: Panait Istrati, George Coşbuc, Eminescu, Vasile Alecsandri, Mark Twain, Francesco Petrarca, Dante Alighieri ori Maxim Gorki, Miguel de Cervantes, Rabindranath Tagore, Jorge Luis Borges, William Shekespeare, apoi Jules Vernes,Victor Hugo, Honore de Balzac etc.

Orice om al literelor are nevoie în munca sa de o inspiraţie specială. Care a fost muza dumneavoastră? Care au fost temele ce v-au fascinat şi pe care le-aţi abordat în scrierile dumneavoastră?

Am avut mai multe muze. Cea mai importantă a fost Dragostea, care ocupă aproape jumătate din ce am scris. Apoi Singurătatea. Această muză cam toată viaţa mi-a stat în preajmă. Dar a mai fost şi Muzica, care stătea totdeauna între Wagner şi singurătate. De multe ori, când muzele-mi erau plecate, îl rugam pe Edvard Grieg să mă lase să-i ascult cântecul lui, Solveig’s, de care eram îndrăgostit, iar Mozart îmi ştergea lacrimile cu vreo sonată. Datorită faptului că mi-am pierdut prima dragoste, mi s-a permanentizat, cred, tristeţea care m-a bântuit toată viaţa cum a vrut ea. De aceea  m-am interiorizat, punându-mi carapace peste carapace, dar sufletul meu era ca un vulcan în erupţie. Am fost şi sunt un nefericit, iar lucrul acesta n-aş vrea să molipsească pe nimeni!

Cine sau ce vă ajută atunci când scrieţi? De unde vă culegeţi nectarul cuvintelor? Ce anume vă umple de energie?

Scrii numai atunci când vrei să fugi de o realitate perversă şi nu poţi scăpa de ea. Scrii când ai o bucurie ori o satisfacţie imensă. Scrii când te ia viitura necazurilor şi nu ai nicio scăpare sau mai ales când iubeşti fără speranţă. Scrii pentru iubirea de mamă, de neam, de patrie şi de Dumnezeu, dacă eşti credincios scrii....

Nectarul cuvintelor se culege din lecturile cărţilor frumoase citite cu zeci şi zeci de ani în urmă, din cărţi de istorie, filozofie, critică şi presa literară.

Mă întrebaţi ce anume mă umple cu energie? Timpul! Nu mai am Timp! Timpul fuge de mine şi eu mă ţin cât mai pot de el!

Care ar fi, în viziunea dumneavoastră, atributele principale ale unei cărţi valoroase?

Cartea este valoroasă numai pentru acel ce se foloseşte de  ea. Cartea tehnică este necesară pentru  procesul de învăţământ, în protecţia tuturor bunurilor, în sănătate, agricultură, informaţii, muzică, matematică etc. Cartea beletristică satisface setea de frumos, cultură şi cunoaştere. Cu ajutorul ei ne înţelegem trecutul, prezentul şi căutăm să ghicim viitorul prin literatura stiinţifico-fantastică. Cartea este un vast univers care înnobilează fiinţa umană. Cartea ne face să acceptăm trecutul aşa cum a fost, căci nu-l mai putem schimba. Să ne modelăm prezentul după nevoi dacă suntem în stare şi să aşteptăm viitorul, oricare ar fi el, hărăzit de soartă!

Dacă aţi deţine o baghetă magică, care ar fi primul lucru pe care l-aţi schimba astăzi pe scena scriitorilor contemporani? Sau, poate, l-aţi adăuga?

Aş înfiinţa un fel de bresle literare în oraşele mari. Iar editurile să hotărască singure cui va publica opera, deoarece pe piaţa literară este prea multă maculatură, scriitorul să-şi vândă opera editorului, iar în locul Uniunii Scriitorilor să se formeze un sindicat care va reprezenta pe fiecare membru scriitor etc.

Ce proiecte aveţi acum pe masa de scris? Ce proiecte v-au rămas, poate, nefinalizate ? Mă refer la cele din domeniul literar.

 

De curând am scos de sub tipar două cărţi: Simfonia albastră şi Sonete Crepusculare, iar în anul 2020, am terminat altă carte de sonete. Sper să găsesc bani pentru editare.

Ne puteţi descrie cum arată o zi din viaţa scriitorului Vasile Mandric? Câte ore petreceţi la masa de scris? Este scriitorul Vasile Mandric un om împăcat cu sine mereu?

Niciodată nu am fost împăcat cu mine! Necazurile s-au ţinut gârlă, dar eu am dat vina pe zodie şi timp, fiindcă acesta se acumulează în organism ca o formă de energie, făcându-mă, în profunzime, cu tendinţă spre introspecţie şi visare.

Scriam, în special dimineaţa cât mai devreme, orele 04-07, dar acum mai fac pauză câteodată. Sănătatea mă îngrijoreză şi de aceea o pun pe primul loc!

Acum, la început de an 2021, vă consideraţi un autor de succes? Dacă un cititor v-ar întreba care este diferenţa între un scriitor talentat şi unul mai puţin talentat, ce i-aţi răspunde?

Nu sunt eu în măsură să stabilesc ierarhia valorilor. Scriu să-mi potolesc setea de frumos. Să-mi găsesc forme noi de exprimare, să ascund înfrângerile şi rănile sufleteşti apelând la terapia cuvintelor. Doar numai aşa uit că sunt muritor şi asta mă face fericit. Unui cititor care în viaţa lui a făcut puţină lectură, s-ar putea să-i placă orice. Aşa că... poate să facă singur diferenţa. M-aş bucura nespus să fiu considerat un scriitor talentat.

Dacă aţi putea să vă întoarceţi în trecut, ce aţi schimba din traiectul vieţii dumneavoastră? Aşadar, există vreun regret în viaţa scriitorului Vasile Mandric?

Aş fi plecat din ţară, fără discuţii. Am fost logodit cu Gertrud Korowski din Mitweida, RDG. Plecam în Germania cu trei atuuri pe care le aveam: pricepere ca meseriaş, talentul care trebuia să-l dovedesc şi cu numele Mandric sau Mandrich, înapoi de unde au venit strămoşii mei.

Dacă aţi fi în postura unui reporter, ce întrebare i-aţi adresa scriitorului Vasile Mandric? Dar Omului Vasile Mandric?

L-aş întreba ceea ce l-a întrebat frumoasa profesoară, domnişoara Putină, într-o oră de limbă română la Şcoala Profesională Roman: Ce cauţi tu aici, Vasile Mandric? Locul tău este în altă parte!

Am trăit într-un lagăr după cum chiar orânduirea recunoştea, lagărul socialist. Iar după înlăturarea lui s-a creat un sistem mai opresiv care a furat tot, dar cel mai important lucru, munca. Munca şi viaţa trebuiau consfinţite prin Constituţie. Minciuna şi furtul din bunul public ar trebui pedepsite cu moartea. Închipuiţi-vă o ţară unde n-ar exista minciuna, cea mai neagră pată a caracterului omenesc.      

Pe Vasile Mandric - Omul…l-aş întreba : De ce toată viaţa a alergat după cai morţi ? Să le ia potcoavele norocoase? Iar el degeaba alerga pe Calea Lactee, prinzând fluturi şi ţânţari, amăgindu-se că-s licurici şi că muza o să-l ospăteze cu un pahar de lapte…

Învăţăturile creştine ne amintesc că întotdeauna i se va da celui ce cere şi i se va deschide celui ce bate. Cât de uşor vi s-au deschis uşile de-a lungul vieţii?

Nu prea se potriveşte cu ce scrie Biblia. Dacă tot baţi de multe ori, s-ar putea  să iei bătaie ca la balamuc, deoarece şi creştinismul nu mai este ce scrie Biblia.

Desigur, rar au fost unii care m-au ajutat cu puţin, dar o carte costă foarte mult şi apoi, toţi prietenii aşteaptă să le-o dai cadou, iar pensia pe care o am nu-i nici pe jumătate pe cât o meritam. Şi este foarte înjositor să devii cerşetor…

Notele cele mai valoroase, omul le primeşte de la viaţă. Dacă aruncaţi o privire în trecutul dumneavoastră, care ar fi  nota  pe care v-aţi acorda-o?

Întrebarea legată de note mă duce cu gândul la două momente din viaţă când am fost apreciat cu nota maximă.

Când m-am înscris în ciclul doi, odată, în timpul orei de istorie, directorul, care era profesorul acestei discipline, m-a poftit în bancă şi a vrut să facă o recapitulare a lecţiei. Am insistat să răspund eu şi i-am răspuns la toate trei lecţiile făcute până atunci: Israelul, Egiptul antic şi Comuna primitivă. Am luat nota 5 (se nota cu note ruseşti) echivalent cu 10 şi, atenţie, încă nu se uscase cerneala de la înscriere.

Am dat bacalaureatul cu rectorul universitar Rimer de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza  din Iaşi şi prof. Merişca, directorul Liceului din Târgu-Frumos, profesor de limba română şi l-am luat cu 10. Asta a fost odată...

Despre ce notă mi-aş acorda la momentul acesta, prefer să nu mă evaluez...

Care au fost reperele morale la care v-aţi raportat pe parcursul existenţei dumneavoastră?

Cinstea şi corectitudinea mi-au fost călăuze toată viaţa. Priceperea mea m-a ajutat totdeauna să fiu primul, indiferent în ce domeniu am lucrat. Am fost primul pionier din şcoală, conducător de unitate cu patru detaşamente, instructor în armată, fotografiat pe prima pagină a ziarului armatei în fruntea plutonului de transmisiuni. Am fost şef de cenaclu literar în mai multe localităţi, comandant adjunct al Batalionului de aruncătoare la Gărzile Patriotice…

Adeseori, viaţa ne poartă pe căi străine, dar se întâmplă să regăsim, după ani, oameni care ne-au sădit, cândva, în suflet, o floare. Aţi simţit vreodată că nimic nu este întâmplător şi că toate au un scop? Mereu, la timpul potrivit?

 Am făcut şi multe greşeli în viaţa mea, dar una parcă mă face foarte vinovat şi mă macină cu amintirile ei. Am fost în tinereţile mele logodit cu o poetesă foarte talentată, pictoriţă, care era cu 17 ani mai mică. N-am vrut să devină văduvă tânără şi am lăsat actele uitate la Starea Civilă. Viaţa a purtat-o în Valea Jiului, unde un criminal a ucis-o cu zeci de lovituri de cuţit în scara blocului pentru un portofel şi o plasă de cumpărături. Se putea deci ca viaţa ei să fie salvată, dacă soarta nu era vitregă sau maică-sa se grăbea cu vreo 3-4 ani mai devreme.

Am dori să ne vorbiţi despre acei oameni de suflet pentru care v-aţi sacrifica o clipă din timpul dumneavoastră. Aşadar, dezvăluiţi-ne câteva nume din jurnalul sufletului scriitorului Vasile Mandric!

 Am avut prieteni pe care i-am ajutat foarte mult, în multe domenii şi n-aş vrea să le dau numele aici, în afară de cei care nu mai sunt: Viorel Munteanu, Nelu Balint, Nicolae Labiş şi Daniel Lascu; Fie-le ţărâna uşoară! Pot totuşi să mai adaug pe Augustin Doman, Aurel Ştefanache, Emilian Marcu şi mulţi alţii.

Inevitabil, în lumea în care trăim, există momente când poate rănim – verbal desigur! - un semen de-al nostru. A existat în traseul dumneavoastră profesional o persoană pe care aţi supărat-o şi căreia aţi fi dispus să-i întindeţi astăzi mâna prieteniei?

 Da! Eu am fost încă din tinereţe epigramist, iar câteodată am sărit calul, cu toate că, în codul nostru deontologic, ni se fixează nişte limite. Sincer, îmi pare rău!

Epigrama poate să fie mai tăioasă decât sabia! Sper ca cei cărora le-am dedicat unele epigrame tăioase să mă fi iertat şi să fi înţeles actul artistic în toată splendoarea lui.

Vă place să călătoriţi şi, dacă da, care sunt locurile care vă smulg promisiunea de a le revedea?

Am călătorit în Bulgaria şi Germania. Aş vrea să călătoresc în Italia şi Grecia fiindcă le cunosc istoria. De asemenea, în Turcia şi Israel, dar totul este o himeră... mă mulţumesc cu visul.

Dincolo de scris, petreceţi clipe şi la braţul altei arte? Muzica? Desenul, poate?

Până am venit la Brăila am pictat. Aveam apartamentul în pictură murală. Îmi plăcea să pictez în ulei pe pânză şi ascultam zilnic muzică bună. Şi astăzi când am lipsă de inspiraţie apelez la Mozart, Greig, Ravel, Beethowen, Ceaikovschi, List, Masconi, Paganini, Berlioz, Porumbescu, Enescu etc.

V-aţi temut vreodată de ceva sau de cineva? Şi dacă nu, cum se derulează viaţa unui om fără temeri? Lipsa temerilor, să fie cumva urmarea faptului că ţelurile nu v-au fost destul de măreţe?

Desigur, toată viaţa m-am temut de ceva. M-am temut de bombe care treceau pe deasupra capului, de cartuşe care-mi treceau pe la urechi, de cutremurul pe care l-am apucat în1940. Şi azi port în mine câteva schije, două în mâna dreaptă şi una în picior, de la un brand explodat în faţa casei în aprilie 1944. Mi-a fost frică  de scarlatina pe care am avut-o, de tifos exantematic reumatic, căpătat în scoala profesională, diabet, boala lui Calache şi cancerul pe care îl am şi azi. Dar, cea mai nenorocită frică este frica scrisului. Frica de care nu scapi până nu-ţi dai foc manuscriselor. Avem şi un proverb noi, românii: Frica păzeşte bostănăria.     

Subiectul despre care vorbim face parte din cele trei principii care guvernează lumea vie şi anume: frica, foamea şi instinctul sexual. Fără frică am deveni foarte uşor victime.

Pe parcursul vieţii, cum vi s-a părut că a trecut Timpul? A fost timpul dumneavoastră grăbit sau mai lent? V-a fost sau nu, prieten bun acesta?

Vă răspund cu un vers: Prezentul, prizonier cărat mereu în cuşcă,/ Timpu-n copite ne despică zarea,/ Cu al lui Trecut, din viitor ne muşcă!

Nu! Timpul nu mi-a fost prieten! Din cauza lui am pierdut toate trenurile posibile!

Ce planuri de viitor are scriitorul Vasile Mandric?

Vasile Mandric nu mai are viitor, are numai trecut şi prezent! Viitorul este o himeră perversă pe care nu pot s-o pun gaj nici pentru o singură zi! Viitorul este o mare minciună pe care o aşteptăm nespus să devină adevăr!

 

Ce aţi vrea să mai ştie cititorii despre dumneavoastră şi, poate, nu v-am întrebat? Mă refer la acele aspecte care au avut un rol important în povestea dumneavoastră de om al condeiului!

Când m-am încorporat în armată, un căpitan evreu m-a trimis la comandament unde se făcea o selecţie pentru furieri. Îi plăcea scrisul meu. Într-o sală de festivităţi un ofiţer ne-a dat să scriem o propoziţie: Bucureşti, oraş  frumos şi m-am trezit mare furier, iar nu după mult timp scriam scrisori de dragoste la amantele ofiţerilor sau la iubitele lor, unii chiar căsătorindu-se cu ele. În anul al doilea aveam diferite funcţii, chiar şi şef de gardă, când aveam timp suficient de scris, aşa că am avut mereu continuitate.

Aveţi vreun sfat pentru tinerii scriitori din ziua de azi?

Să înveţe cât mai multe limbi străine, dar şi latina, străbuna noastră ! Se vor simţi, în orice mediu, superiori altora. Să citească operele mari ale omenirii, de la Homer cel mai mare scriitor antic a cărui operă conţine peste un milion de versuri. Dante Alighieri cu extraordinara Divina comedie, până la Mihai Eminescu, iar după aceea să se folosească de condei!

Titu Maiorescu spunea: Sunt şi copaci mari în pădure, este şi tufiş, sunt şi flori şi fire de iarbă. Toate împreună alcătuiesc pădurea... Ce credeţi că voia, oare, să ne transmită scriitorul prin aceste cuvinte?

Ca să-mi potolesc dorinţa mea de cunoaştere, am trecut, ca într-o revistă a vieţii mele, toate religiile şi cultele existente la noi. Într-una din zile, ne-am trezit invitaţi la Cultul Bahai, eu şi profesoara Maria Mogoşanu, deoarece venise cineva din Persia. Am rămas impresionaţi de câtă frăţietate era acolo. Am discutat despre religia lor, însă pe noi ne interesa totul despre Omar Khayam. În discuţiile purtate ne-a atras atenţia ceva asemănător cu ideile lui Maiorescu. Dumnezeu a creat specia umană neagră, albă, roşie, galbenă exact ca un strat de flori. Dacă ar fi numai albe sau numai galbene, ar crea disconfort, ar deranja, dar diversitatea este o minune a lui Dumnezeu care face lumea mai frumoasă!

Ne apropiem de finalul acestui interviu şi vă rugăm să transmiteţi un mesaj cititorilor! Unde vă pot găsi ? Cum îşi pot procura cărţile dumneavoastră?

Cred că cea mai potrivită urare este că le doresc multă sănătate şi fericire, să aibă parte de multe satisfacţii materiale şi spirituale, viaţă îndelungată ca să poată să se bucure de frumuseţile lumii în care trăim.

Mă pot găsi deocamdată, dacă mă caută, la Biblioteca Judeţeană Panait Istrati unde se află câteva numere din toate titlurile operelor mele, la Muzeul Carol I Brăila, la CARP Brăila, la Biblioteca V.A. Urechia din Galaţi, la Biblioteca Municipală Tecuci,Târgu-Bujor şi Paşcani.

Şi pentru că am dori să încheiem acest interviu într-un ton al mulţumirilor, ne-ar plăcea să adresaţi un cuvânt de recunoştinţă acelor oameni care au reuşit să traseze cu creionul emoţiilor urme de neuitat în inima dumneavoastră. Acei oameni care v-au condus către reuşită şi v-au ajutat să urcaţi, poate, treptele succesului scriitoricesc.        

La întrebarea aceasta nu prea pot să vă răspund, fiindcă numai eu ştiu cât este de greu  să-ţi duci singur crucea.

Le mulţumesc din suflet (vorba marelui Eminescu) criticilor mei, pentru frumoasele recenzii şi comentarii cuprinse în reviste literare şi antologii şi le rămân profund recunoscător, cu atât mai mult, cu cât pe unii nici nu-i cunosc personal.            

 

(interviu realizat în ianuarie 2021)