Mama

 

Las ochii în pământ de fiecare dată

Când de dojana mamei eu îmi amintesc,

Mi-apare ades în gând adânc îngrijorată

Și câte-aș avea, Doamne, să-i povestesc!

 

Să-i spun că îmi doresc să întorc anii

Și să-i promit povața că-i ascult,

Că voi aprecia toate ale ei strădanii,

Pe care le-nțeleg, acum, în viața de adult.

 

O văd mereu cu șorțul dinainte,

Trebăluind prin casă-n orice loc,

Trăind profund rolul ei de părinte,

Trudind cu brațele ce nu se-opresc deloc.

 

O zugrăvesc cu inima-n icoane,

O văd adesea, parcă, printre sfinți,

Atât de blândă, ruptă din canoane

Și cu morala în ochii ei cuminți.

 

Observ ades și lacrima ce-i cade

Pe-obrazul încărcat de bătrânețe,

Cu părul prins în coc, ce bine-i șade!

E-un univers întreg de frumusețe!

 

În minte-mi vine o amintire dragă

Din nopți târzii ale copilăriei mele,

Când o vedeam îngenuncheată cum se roagă,

Și-i cerea Domnului răspunsuri la probleme.

 

Eu capul mi-atingeam de a ei frunte,

Că m-a rănit, îi spuneam, cineva,

Era puternică precum un munte,

Mă vindeca, știa din tot câte ceva!

 

Cu flori în mână la mormânt azi vin,

Toate mă dor; dar cin’ să le asculte?

Îi povestesc șoptit din toate așa puțin,

Câte regret... câte-aș schimba... multe...