Dan BISTRICEAN, o voce autentică a literaturii române

 

Născut pe meleaguri sucevene, Dan Bistricean este absolvent al Facultăţii de Filozofie şi Istorie din Galaţi. Braţele iubirii avea să-l conducă pe meleagurile brăilene de care, se pare, s-a îndrăgostit iremediabil.

L-am cunoscut în anul 2010, la Biblioteca Judeţeană Panait Istrati din Brăila unde a avut loc lansarea primului meu volum de poezii. Am aflat ulterior că am lucrat amândoi pentru acelaşi cotidian brăilean, dar în perioade diferite. Am observat la el tăcerea ce îi împodobea chipul şi-i crea o aură de mister. Mi-am dorit să am ocazia de a sta la o poveste de viaţă cu el, în speranţa că voi reuşi să-i descopăr secretul ascuns dincolo de cortina chipului său ce pare că uită să zâmbească.

I-am admirat mereu munca de la bibliotecă, dar şi răbdarea cu care se dedica celor din jur. I-am rămas recunoscătoare pentru fotografiile de excepţie realizate pe parcursul evenimentelor din cadrul bibliotecii, lansări sau alte evenimente culturale şi pe care avea grijă să le trimită mereu celor imortalizaţi.

M-am simţit onorată când mi-a oferit cu autograf volumul Kerkoporta, iar apoi am aşezat bucuroasă pe raftul cărţilor mele volumul Amiaza omului cu felinar achiziţionat de pe internet şi pentru care am fost, oarecum, mustrată de autor că nu i l-am cerut personal. Până la urmă, consider că cel mai important este să aşez în propria colecţie, versurile unui condeier talentat din care pot gusta de fiecare dată când sufletul îmi cere.

De asemenea, îi sunt recunoscătoare că m-a adăugat în Dicţionarul Scriitorilor Brăileni, lucrare deosebită căreia i s-a dedicat alături de colegii săi bibliotecari.

În 2020, când l-am rugat să-mi acorde un interviu, a acceptat fără să-mi pună întrebări. Nu l-a interesat cine va mai apărea în carte, nici alte detalii privitoare la conceperea unei astfel de lucrări. Acceptul său venea după un refuz categoric al unui alt autor. Nu vă imaginaţi ce bucurie mi-a produs răspunsul său! Era acel strop de bunătate pe care-l căutam eu la oameni şi cu ajutorul căruia curajul mă mobiliza din nou...

Nu pot găsi cuvintele potrivite pentru a descrie un astfel de om, scriitor de excepţie de altfel, care ştie că este loc sub soare pentru toţi, că Dumnezeu ne-a creat egali şi care, asemeni mie, a înţeles că dorinţa de mântuire este cel mai înalt ideal uman.

Dar, să-l ascultăm pe interlocutorul nostru…

Ne-am propus, prin acest interviu, să vorbim despre activitatea dumneavoastră, de aceea, vă invit să facem un periplu al paşilor care v-au făcut să creşteţi în fiecare zi. Să descoperim, domnule Dan Bistricean, primul pas către lumea scriitoricească! Când s-a produs acesta?

Am început să scriu în perioada liceului. Prin clasa a XI-a, după ce, în prealabil, citisem multă poezie. Eram pasionat de simbolişti, George Bacovia fiindu-mi foarte aproape de suflet. În acea perioadă chiar scriam în manieră simbolistă, iar cei foarte puţini, cărora le arătasem versurile, îmi reproşau că sunt sumbre. Mă rog, eram adolescent, mai mult judecam viaţa, decât o trăiam... Acum nu-mi mai amintesc dacă acesta a fost principalul motiv pentru care nu m-am grăbit să public poeziile, dar oricum, scriam mai mult dintr-o necesitate lăuntrică şi nu ca să culeg impresii, aplauze sau observaţii critice.

Care vă sunt rădăcinile? Sub cerul cărui tărâm a văzut lumina zilei un om al condeiului de talia dumneavoastră?  

Sunt născut la Suceava. Tata este dintr-un sat de lângă Mălini. Vara întreagă stăteam acolo. La casa lui Nicolae Labiş, m-a dus prima oară bunica din partea tatei. Mama, femeie simplă, muncitor la o fabrică din Suceava, fusese foarte bună la limba şi literatura română şi ştia pe dinafară kilometri întregi de versuri din clasicii români, ne recita inclusiv Moartea căprioarei. Ceea ce vreau să spun este faptul că sunt anumite lucruri din copilărie care ţi se aşază undeva, prin ungherele fiinţei şi, la un moment dat, ele pot ieşi iar, într-o formă anume. Adică pot exista, de pildă şi cei şapte ani de poezie de acasă, ca amprentă perpetuă...

Vă invit să ne povestiţi despre cărţile publicate de dumneavoastră! Cum s-au născut acestea ? Care a fost povestea lor? Au fost inspiraţii de moment sau lucrări planificate îndelung?

Cărţile au apărut târziu. Am debutat la 34 de ani, la Brăila. O spun fără ezitare, dacă nu veneam să trăiesc lângă Dunăre, nu cred că ieşeam vreodată cu versuri tipărite.

Brăila este un mediu spiritual care instigă la creaţie. Oraşul acesta, atât de puţin iubit de edilii săi şi destul de înapoiat economic, este un fenomen, o pepinieră permanentă de valori care, realmente, te înfioară. Şi dacă ai cumva un talant al tău, Brăila te îndeamnă să-l înmulţeşti.

Toate cele patru cărţi ale mele, precum şi accederea în Uniunea Scriitorilor sunt legate de cei 16 ani de existenţă în oraşul lui Panait Istrati.

Care este cel mai frumos lucru ce vi s-a întâmplat  pe parcursul carierei scriitoriceşti? Vă rog să amintiţi şi eventualele distincţii obţinute!

Încep cu răspunsul la ultima parte a întrebării. Distincţii nu am avut şi nici nu mi-am dorit. Nu dintr-o falsă modestie, ci pentru că nu ştiu la ce mi-ar fi folosit. Ce să faci cu distincţiile? Am avut o sumedenie de cronici sau recenzii la volumele scrise şi, mare parte, au fost pozitive. Nu e destul? Deşi, în ultimă instanţă, nici cu acestea nu faci nimic. Peste toate se aşază colbul, mai devreme sau mai târziu. Cât despre întâmplările frumoase din viaţa de scriitor, acestea sunt legate în special de întâlnirea cu nişte oameni frumoşi. Îi amintesc aici doar pe scriitorul Cristian Robu-Corcan şi pe regretaţii Corneliu Ifrim, Sorin Leu şi dr. Nicu Teodorescu, brăileni care m-au determinat să leg o prietenie perpetuă cu acest spaţiu bărăganic.

Există cumva şi un moment  mai  puţin plăcut din acest punct de vedere?

Momentele neplăcute sunt momente pedagogice. Ţin de pedagogia vieţii. Momentele neplăcute sunt de fapt încercări absolut necesare pentru a te dumiri ce-i cu viaţa asta în care Dumnezeu ne-a lăsat să ne croim un drum.

Cum aţi descrie paşii succesului pentru un scriitor? Vine acesta doar din talent  sau este nevoie şi de efort susţinut?

Succesul e la fel ca distincţia. Deşertăciune. Dacă se întâmplă totuşi să ajungi un scriitor bun, asta ţine în foarte mare măsură de talent. Sau de... talant, cum spuneam mai înainte. Iar talantul nu-i al tău, e primit în dar. Numai că Dumnezeu ne cere să-l sporim şi atunci începe să conteze mult efortul personal. Dar pentru acest efort îţi trebuie un răgaz, o perioadă de refugiu din lumea asta care începe să semene cu un ospiciu şi care caută parcă să te înghită. Lumea se plânge că nu mai are timp. Cui îi pasă şi de suflet, va găsi mereu acest răgaz şi să scrie, să citească, să se roage, să cânte, să se joace, să iubească. Dacă ne îndepărtăm total de acestea, avem toate şansele să începem să semănăm cu... gibonii.

 

De multe ori, în viaţă, avem nevoie de modele. Există un scriitor a cărui operă v-a inspirat? Sau, poate, v-a marcat?

 Spuneam la început că eram ataşat de poezia lui Bacovia, liceean fiind. În egală măsură îi preţuiesc mult pe Eminescu, Labiş, Stănescu, Dimov, Turcea, Naum. Din poezia universală îi am prieteni pe: Trakl, Esenin, Montale, Borges, Pound sau Jim Morrison. Sunt mulţi, dar i-am amintit doar pe cei  pe care îi recitesc mereu când am chef de lectură lirică.

Orice om al literelor are nevoie în munca sa de o inspiraţie specială. Care a fost muza dumneavoastră? Care au fost temele ce v-au fascinat şi pe care le-aţi abordat în scrierile dumneavoastră?

Muza mea în poezie a fost dintotdeauna... muzica. De altfel, consider că cele două arte sunt cele mai eterice dintre toate, greu de prins, de conceptualizat sau de definit. Ne scapă, sunt imposibil de atins, dar îţi subţiază sufletul în profunzime. Dintotdeauna mi-am creat o stare lirică ascultând muzică. La mine, muzica precede poezia. Aşa m-am obişnuit. Pot spune că am scris pe muzică. Cât despre teme, nu ştiu foarte exact să spun ce teme domină poezia mea. Poezia e ca un vis pe care îl scrii ca să nu-l uiţi, iar visul poate fi despre multe. Tematica onirică e vastă şi criticii sunt cei care stabilesc temele predilecte. Deşi, uneori zâmbeşti pentru că cel care îţi analizează scriitura găseşte deseori nişte sensuri care nu i-au trecut niciodată prin cap autorului.

Cine sau ce vă ajută atunci când scrieţi? De unde vă culegeţi nectarul cuvintelor? Ce anume vă umple de energie?

Viaţa mă ajută să scriu. Simplul fapt că am deschis ochii dimineaţa e un miracol şi un dar dumnezeiesc. Acest miracol îţi dă puterea să faci multe, inclusiv poezie. Când intru într-o sală de clasă, de multe ori copiii mă întreabă joviali: Ce mai faceţi, domn’ profesor? Le spun: Sunt bucuros că m-am trezit viu în dimineaţa asta. Râd. Nu râdeţi, le zic, sunt semeni de-ai noştri care astăzi nu au mai deschis ochii... Aşadar, bucuraţi-vă, dar nu râdeţi!

Care ar fi, în viziunea dumneavoastră, atributele principale ale unei cărţi valoroase?

Mă rezum să-l citez aici pe Cioran: O carte trebuie să fie o primejdie.

Ţin minte, când am debutat cu Ochii din buzunare, i-am dăruit cartea şi bunului meu prieten, caricaturistului Costel Pătrăşcan. A doua zi, cu umorul bine ştiut, Pătrăşcan mi-a spus la telefon: Bistricean, aseară am citit cartea ta cu ştreangul în mână... Am râs şi mi-am amintit de observaţiile din adolescenţă, cum că sunt prea sumbru în expresie. Da, cartea are un ton grav, în general registrul liric în care scriu este unul grav, dar n-aş spune că merge într-o zonă atât de tragică. Viaţa este un lucru foarte serios, dar asta nu înseamnă că nu ne putem bucura de ea.

Dacă aţi deţine o baghetă magică, care ar fi primul lucru pe care l-aţi schimba astăzi pe scena scriitorilor contemporani? Sau, poate, l-aţi adăuga?

Eu nu-mi doresc să schimb nimic în exterior. Nu mă interesează decât propria-mi schimbare. Înaintez în vârstă şi constat că sunt la fel ca acum 30 de ani când însăilam versuri simboliste: imperfect. Accederea la perfecţiune e o utopie, dar asta nu trebuie să ne blocheze în proiect. Avem nevoie să fim mai buni şi în sensul acesta trebuie să ne străduim mai mult.

Ce proiecte aveţi acum pe masa de scris? Ce proiecte v-au rămas, poate, nefinalizate ? Mă refer la cele din domeniul literar.

Evident, scriu. Mult mai rar ca înainte, dar... scriu. Am în plan o plachetă nouă, dar şi un volum în care să strâng cele mai faine poezii din toate patru volumele de până acum.

Ne puteţi descrie cum arată o zi din viaţa scriitorului Dan Bistricean? Câte ore petreceţi la masa de scris? Este scriitorul Dan Bistricean un om împăcat cu sine mereu?

Cum vă spuneam, mă bucur că mă trezesc viu dimineaţa. În fiecare zi la şase punct. Citesc ceva jumătate de oră. Nu spun ce. Apoi beau cafea. Pentru că sunt cel mai  matinal din casă, pregătesc micul dejun pentru copii şi pisici, dar şi cafeaua Cristinei. Apoi plec la şcoală. Asta dacă nu avem şcoală online. Vin de la şcoală. Mănânc şi apoi tai lemne sau mătur curtea ori fac altceva, muncă fizică, cumpărături. După care, până spre seară, îmi pregătesc lecţiile pentru a doua zi. Cu cei patru copii ai mei  nu fac lecţii, face soţia, îmi ajung cei 300 de spartani de la şcoală. Abia seara după ora zece mă întind, pun muzică, citesc. Dacă mă vizitează vreo idee, o scriu. O idee poate fi apoi un poem întreg. Sau nu. Cu puţin înainte de miezul nopţii adorm frânt.

Acum, în 2020, vă consideraţi un autor de succes? Dacă un cititor v-ar întreba care este diferenţa între un scriitor talentat şi unul mai puţin talentat, ce i-aţi răspunde?

Despre succes v-am spus deja părerea mea. Cât despre scriitori talentaţi şi mai puţin înzestraţi nu pot să exprim nimic. Adică aş putea, dar nu ne foloseşte.

Dacă aţi putea să vă întoarceţi în trecut, ce aţi schimba din traiectul vieţii dumneavoastră? Aşadar, există vreun regret în viaţa scriitorului Dan Bistricean?

Nu ştiu dacă aş schimba ceva. E suficient să ni le asumăm pe toate câte le-am făcut şi să le regretăm sincer pe cele care ne-au umbrit viaţa. Fără, însă, să picăm în deznădejde.

Dacă aţi fi în postura unui reporter, ce întrebare i-aţi adresa scriitorului Dan Bistricean? Dar Omului Dan Bistricean?

 Eu ştiu... Poate aş relua o întrebare de mai sus: Ce citeşte? Ce iubeşte? Ce cărţi sau oameni i-au influenţat drumul existenţial? Consider că sunt foarte importante preocupările oamenilor şi tovărăşiile lor.

Învăţăturile creştine ne amintesc că întotdeauna i se va da celui ce cere şi i se va deschide celui ce bate. Cât de uşor vi s-au deschis uşile de-a lungul vieţii?

Ehe! Dumnezeu nu are uşi închise pentru noi, numai că noi păţim ca fata aia fudulă şi nătângă din povestea lui Creangă care şi-a ales cel mai voluminos cufăr... Plin cu năpârci şi balauri. Noi nu vrem uşi deschise, ne fascinează uşile închise, aurite, care sunt aşa doar la faţă, dincolo de ele nu se găseşte de fapt nimic sau poate acolo se află urâtul. Cred că de vreo două ori am nimerit uşi deschise, nu ştiu cât am vrut eu să păşesc dincolo de ele sau cât mi-a făcut vânt îngerul păzitor...

Notele cele mai valoroase, omul le primeşte de la viaţă. Dacă aruncaţi o privire în trecutul dumneavoastră, care ar fi  nota  pe care v-aţi acorda-o?

Notele nu ni le acordăm noi. Le acordă Bunul Dumnezeu la dreapta lui Judecată. Examenul nu e foarte departe.

Care au fost reperele morale la care v-aţi raportat pe parcursul existenţei dumneavoastră?

Am visat dintotdeauna la cumpătare. Cumpătarea este un reper moral foarte important. Pe care eu încă nu mi l-am însuşit. Dar nu deznădăjduiesc...

Adeseori, viaţa ne poartă pe căi străine, dar se întâmplă să regăsim, după ani, oameni care ne-au sădit, cândva, în suflet, o floare. Aţi simţit vreodată că nimic nu este întâmplător şi că toate au un scop? Mereu, la timpul potrivit?

Există o pronie divină care ne învăluie permanent. Asta e convingerea mea. Nu predestinare, ci pronie. Pronia nu-ţi anulează libertatea. Ajuns la maturitate, am avut câteva încercări dure, dar am avut lângă mine sfătuitori buni (asta tot datorită proniei). Şi sfinţi minunaţi prezenţi nu doar în icoane, ci şi în inimă, care m-au determinat să nu cârtesc, să merg înainte. Şi chiar să simt o mângâiere de zefir, la un moment dat. Fără îndoială, nu trăim în jocul întâmplărilor.

Am dori să ne vorbiţi despre acei oameni de suflet pentru care v-aţi sacrifica o clipă din timpul dumneavoastră. Aşadar, dezvăluiţi-ne câteva nume din jurnalul sufletului scriitorului Dan Bistricean!

E greu acum. Acei oameni cărora le datorez ceva legat de impulsul pe care mi l-au dat în actul creaţiei au plecat. Dar le şoptesc numele cu dragoste dacă se întâmplă să mă rog.

Inevitabil, în lumea în care trăim, există momente când poate rănim - verbal desigur! - un semen de-al nostru. A existat în traseul dumneavoastră profesional o persoană pe care aţi supărat-o şi căreia aţi fi dispus să-i întindeţi astăzi mâna prieteniei?

I-am supărat pe mulţi semeni de-ai mei. Asta pentru că inteligenţa este un fenomen episodic. Dar nu am aşteptat niciodată prea mult ca să-mi cer iertare. Am făcut-o sincer, aşa am fost educat.

Vă place să călătoriţi şi, dacă da, care sunt locurile care vă smulg promisiunea de a le revedea?

Sunt foarte sedentar. Foarte casnic, nu-mi prea plac voiajele. Dar am copii şi o soţie minunată care mă scot din această letargie de mizantrop. Oricum, alegem mereu să călătorim în ţară. Şi trebuie să recunosc: călătoriile sunt nişte lecţii extraordinare faţă de manualele de şcoală pe care le măzgălesc, plictisiţi, copiii noştri.

Dincolo de scris, petreceţi clipe şi la braţul altei arte? Muzica? Desenul, poate?

Muzica. Vă spuneam la început de mama mea - om simplu de la ţară, apoi muncitor la o uzină comunistă - a iubit enorm literatura română clasică în adolescenţă. Şi acum, la 70 şi ceva de ani, reproduce cu lejeritate strofe întregi din Eminescu, Labiş sau Coşbuc. Tata, la fel de simplu, la fiecare salariu lunar, cumpăra două discuri de vinil, unul pentru el cu muzică populară, iubea folclorul, şi unul pentru noi, cu muzică clasică. Şi uite aşa, lângă pick-up-ul nostru rusesc de acasă se strânsese un munte de discuri cu Bach, Mozart, Haydn, Wagner, coruri din opere celebre şi aşa mai departe. Nu am devenit niciodată un meloman profesionist cu veleităţi de muzicolog. Dar am avut un contact permanent cu muzica cultă şi aceste întâlniri  mi-au şlefuit sufletul.

V-aţi temut vreodată de ceva sau de cineva? Şi dacă nu, cum se derulează viaţa unui om fără temeri? Lipsa temerilor, să fie cumva urmarea faptului că ţelurile nu v-au fost destul de măreţe?

Ei, omul trebuie să se teamă doar de Dumnezeu, dar nu cu groază, ci aşa cum te temi de tatăl tău, frica să nu dezamăgeşti. De oameni trebuie doar să-ţi fie ruşine, dacă le-ai făcut rău sau dacă vrei să fiiprevăzător ca să nu le faci rău. Cât despre cei care nu te plac, trebuie distanţă. Fără ură, doar distanţă.

 Pe parcursul vieţii, cum vi s-a părut că a trecut Timpul? A fost timpul dumneavoastră grăbit sau mai lent? V-a fost sau nu, prieten bun acesta?

Când l-am pierdut aiurea (şi ce mult am pierdut!) fără să am o disciplină interioară şi exterioară a trecut cum trecea trenul rapid printr-o haltă. De când am început (sper că nu prea târziu!) să-mi pun oleacă de ordine în viaţă, timpul trece firesc. Dacă eşti ocupat, timpul trece normal. Dacă trăieşti la întâmplare, goneşte.

Ce planuri de viitor are scriitorul Dan Bistricean?

Aş vrea să mă mântuiesc.

Ce aţi vrea să mai ştie cititorii despre dumneavoastră şi, poate, nu v-am întrebat? Mă refer la acele aspecte care au avut un rol important în povestea dumneavoastră de om al condeiului!

Nu trebuie să ştim prea mult unul despre altul. Trebuie să avem şi taine. Iar când suntem unii cu alţii să ne bucurăm. E suficient.

Aveţi vreun sfat pentru tinerii scriitori din ziua de azi?

Nu cred. Să scrie, că dacă există înclinaţie în direcţia aceasta, e păcat să nu o facă. Am tot amintit de talantul primit. Dar înainte de toate să citească mult. Şi apoi să scrie. Şi să publice, chiar dacă e o perioadă tulbure pentru literatură şi pentru creaţie artistică în general.

Titu Maiorescu spunea: Sunt şi copaci mari în pădure, este şi tufiş, sunt şi flori şi fire de iarbă. Toate împreună alcătuiesc pădurea... Ce credeţi că voia, oare, să ne transmită scriitorul prin aceste cuvinte?

Se referă probabil la ideea că este loc sub soare pentru toţi. Lumea noastră e lumea oamenilor. Împăraţi, simpli supuşi, copii, bătrâni, răi, buni, femei, bărbaţi, frumoşi, boccii. Oameni. Lumea. Creaţia lui Dumnezeu. 

Ne apropiem de finalul acestui interviu şi vă rugăm să transmiteţi un mesaj cititorilor! Unde vă pot găsi ? Cum îşi pot procura cărţile dumneavoastră?

Cărţile mele sunt în biblioteci publice. La Brăila, la Suceava şi la Bucureşti. Dar nu-mi fac iluzii, lumea nu prea îl mai caută nici pe Eminescu şi o să-l caute acum pe Bistricean...

Şi pentru că am dori să încheiem acest inteviu într-un ton al mulţumirilor, ne-ar plăcea să adresaţi un cuvânt de recunoştinţă acelor oameni care au reuşit să traseze cu creionul emoţiilor urme de neuitat în inima dumneavoastră.  Acei oameni care v-au condus către reuşită şi v-au ajutat să urcaţi, poate, treptele succesului scriitoricesc.                                                       

Poate mă repet pe undeva, îi mulţumesc lui Dumnezeu că mă trezesc viu dimineaţa...

 

(Interviu realizat în decembrie 2020)