Vasile MANDRIC, cel mai bun autor de sonete al Brăilei ( partea I)

 

Ştiam că este un epigramist strălucit, îl întâlnisem la unele evenimente culturale brăilene şi, recunosc, mă cam temeam de catrenul său ascuţit.

Fiind în căutarea unor scriitori dispuşi să se destăinuie în faţa cititorilor într-o altă lumină decât cea a propriilor opere, doamna Lucia Pătraşcu mi-a spus: Cel mai bun sonetist al Brăilei este domnul Vasile Mandric. Îi voi vorbi despre acest proiect şi îl voi convinge să ni se alăture. Zis şi făcut! Domnul Mandric a răspuns invitaţiei cu multă bunăvoinţă.

Într-o după-amiază am primit un telefon, iar vocea impunătoare de la celălalt capăt al firului m-a purtat pe nerăsuflate printr-o poveste uimitoare. Era chiar domnul Mandric care, cu vorba dulce moldovenească, m-a condus prin timp, făcându-mă părtaşă unor amintiri de neuitat din viaţa sa.

Trăitor din tinereţe pe pământul udat de Dunăre, Brăila, mi-a mărturisit că, deşi viaţa l-a adus pe aceste meleaguri, uneori s-a simţit neapreciat de confraţii săi condeieri.

Mi-a vorbit despre filele de manuscris păstrate cu sfinţenie în cufărul său literar, pagini pe care îşi doreşte să le tipărească în viitorul apropiat.

Navigând pe marea internetului, am citit mai mult despre poetul-artist care ştie să zugrăvească în sonetele sale cele mai înalte emoţii umane, Vasile Mandric, şi nu mică mi-a fost mirarea să descopăr opera sa vastă despre care, recunosc, ştiam foarte puţin în acel moment.

Despre semnătura sa inconfundabilă pe ogorul epigramei, poeziei şi nu numai, îl invit să ne vorbească pe parcursul acestui interviu.

Ne-am propus, prin acest interviu, să vorbim despre activitatea dumneavoastră, de aceea, vă invit să facem un periplu al paşilor care v-au făcut să creşteţi în fiecare zi. Să descoperim, domnule Vasile Mandric, primul pas către lumea scriitoricească! Când s-a produs acesta?

Mă simt onorat să vin în întâmpinarea demersului dumneavoastră, atât cât mă mai lasă gândurile să plonjez, în nopţile cu insomnii, prin adâncurile copilăriei când poezia era mai întâi o joacă, apoi, mult mai târziu, profesiune de credinţă.

Primul pas către lumea mirifică a literelor a fost încă din timpul războiului. La noi în casă a fost repartizat în cantonament un ziarist de front rus. Seara pleca pe linia frontului, a doua zi îşi scria reportajul, apoi se odihnea ori citea presa de război. Într-una din zile a dat peste cărţile mele cu care trebuia să încep anul şcolar în toamna anului 1944. Acesta citea cu glas tare abecedarul scris cu alfabetul latin: C...a...p...r...a... c...u... t...r...e...i... i...e...z...i. Nu mi-a rupt cartea cu toate că, pe copertă, erau fotografiaţi soldaţi români pe tancuri, strivind soldaţi sovietici cu cap de porc.

După război am citit în romanul Soldaţii, volumul 1, Editura Cartea Rusă, un text despre mine, precum că: Scriam cu cărbune din vatră pe dosul sobei,versuri cu litere de tipar. Şi, într-adevăr, copiam din cartea de citire: În Transnistria pe plai, /Ară regele Mihai/ Mareşalu-n urma lui/ Strânge rodul grâului! şi pictam alte scene de război cu tancuri şi avioane după care, mama îmi mai trăgea câte-o scatoalcă înainte de a vărui soba din nou. Apoi, când am învăţat alfabetul, alegeam cuvinte pe care le împerecheam cu rime.

Poezia mi-a mângâiat sufletul mult mai devreme, când recitam sau cântam Alouette ori Lili Marlene. Atunci când m-am îndrăgostit pentru prima dată, în ciclul doi, am devenit prizonierul iubirii pentru toată viaţa. Am citit foarte multă poezie antică: Cântarea cântărilor, Psalmii lui David, Metamorfozele lui Ovidiu cu Tristele şi Ponticele şi mai ales  Arta Iubirii a lui Publius Ovidius Naso, am citit Vergiliu şi Horaţiu, apoi Pindar, din fantastica literatură greacă am citit Eschil, Sofocle, Euripide sau chiar filozofii: Aristotel, Platon, Xenofon, Democrit, Hesiod cu Munci şi zile etc. Apoi: Maiakovski, Puskin, Lemontov,Tolstoi, Gorki, Turgheniev, Gogol. Nu voiam să creadă profesoara, fiică de nobil rus, Parascovaia Crăciun, mama lui Victor şi Boris Crăciun, că fac parte din Suflete moarte. Apoi, mi-am continuat lectura cu: Isaac Benin, Şolohov, Alexei şi Lev Tolstoi, Dovstoievski, Fadeev etc.

Primele încercări au fost la cele două gazete de perete ale clasei a V-a în limba română şi rusă, articole pe care le schimbam săptămânal. Aşa am ajuns şef al  Cenaclului literar pe şcoală sub îndrumarea doamnei profesoare Natalia Doboş care ne preda şi elemente de teorie literară.

 După absolvire, m-am înscris la Şcoala Profesională Siderurgică nr. 3 Roman, o şcoală de meserii, unde se făceau doar două ore de limbă română consecutiv pe săptămână. Aici am scris numai în timpul orelor Decasonetul, o sută de sonete cu versul de zece silabe, un fel de replică pe care i-aş fi dat-o lui Petrarca, Laura fiind profesoara mea de limbă română, domnişoara Putină - o făptură de o rară frumuseţe. Cred că dumneaei mă bănuia demult, căci într-o bună zi, mi-a luat caietul din bancă, citind o parte, răsfoind din când în când paginile, apoi a dat liber la cursanţi în pauză, reţinându-mă pe mine. În loc să mă certe, m-a întrebat ce caut eu în şcoala aceea?! Printre lacrimi, i-am explicat că din cauza războiului administraţia comunei (cu şcoală cu tot!) s-a refugiat în Oltenia, iar toată populaţia a rămas sub ruşi, bineînţeles şi familia mea. Astfel că, cei doi ani pierduţi au fost socotiţi ca restanţieri, iar regimul comunist prin HCM (Hotărârea Consiliului de Miniştri) din August 1954, începea Programul de industrializare al ţării făcând meseriaşi din meseriaşi, tocmai cu întârziaţii, în şcoli profesionale specifice. Din cauza aceasta, visul meu de-a absolvi un liceu a fost spulberat, despărţindu-mă şi de dragostea mea cea frumoasă şi unică. Am plâns amarnic, iar dumneaei mă mângâia, mulţumindu-mi pentru versuri şi promiţându-mi că, după absolvire, mă va sprijini să-mi împlinesc visul, ajutându-mă să obţin o repartiţie în frumosul oraş Roman.

Am terminat şcoala având pe diplomă categoria 3, avansând pâna la categoria 6, dar în sistemul nostru de pensie sunt trecut ca necalificat, până în 1962 diploma mea fiind egală cu zero!

  Din 1955 am lucrat în cadrul regionalei CFR Iaşi, secţia L (director ing. Guliwati, un evreu polonez care nici nu cunoştea bine limba română). Eu, având ordin de serviciu pe toată regionala, participam la intervenţii  în limitele acesteia şi anume: Ilva Mică, Iteşti Bacău, Crasna, Bihăieşti, Dorohoi, Leorda Botoşani, Dolhasca-Fălticeni sau Dorneşti-Gura Putnei, Nisipitu-Vicşani, Moldoviţa Ferăstrău etc. Aşa l-am întâlnit pe Platon Pardău la Dorna; taică-su, nea Fane, îmi era prieten... pe Ion Puha, pe Dumitru Mazilu, fratele lui Ionel Mazilu, care era şef sector la Câmpulung-est şi pe Nicolae Labiş cu care m-am împrietenit, deoarece îi cunoşteam realizările din presa literară. El juca ţintar ca să-şi omoare timpul, cât făcea trenul dintre Dolhasca şi Fălticeni, iar eu l-am învăţat truca-truca şi ghiul-bahar. Avea o figură tristă, iar cearcănele-i deveneau mai proeminente când îi aminteam de osia roşie blestemată care trecea prin inima lui, una din figurile de stil folosite în poeziile lui proletcultiste.

 M-a rugat să-i arăt biletul meu de călătorie şi i-am arătat ordinul de serviciu care nu se viza la urcare în tren, decât o delegaţie însoţitoare (ordin de deplasare), în baza căreia eram pontat şi mi se plătea şi o diurnă, iar el mi-a arătat o foaie de drum de la Institut.

I-am zis că am înţeles cine-i plătea drumul, dar noi aveam stăpâni diferiţi. Eu  puteam să scriu tot ce-mi trecea prin gând despre dragoste, cum spunea Lucian Blaga în poemul Trei feţe din volumul Poemele luminii, iar cât despre Lazăr de la Rusca şi Minerii din Maramureş, îmi era de ajuns Maiakovski, suprimat în 1930 sau Maxim Gorki în 1938, cum se auzea din Occident... Nicu Labiş, fiind fiu de intelectuali, le cunoştea operele, atât lui Lucian Blaga, cât şi a lui Octavian Goga sau Mihai Beniuc şi Eminescu. Ne-am cumpărat amândoi două costume la fel de la un depozit uriaş din Fălticeni deservit de nişte vânzători evrei cunoscuţi de el.

În 10 decembrie 1956,  s-a transmis la radio accidentul blestemat, eu fiind la staţia CFR Floreni pe care urma să o dau în primire... Mă-nchideam în birou şi plângeam zile întregi... Aşa mi-am pierdut un prieten! Mă gândeam că nu trebuia să-i fi spus vorba aceea cu osia! Poate nu mai avea loc nenorocirea şi nu ştiu de ce mă simt şi acum vinovat!

 Care vă sunt rădăcinile? Sub cerul cărui tărâm a văzut lumina zilei un om al condeiului de talia dumneavoastră? 

Cred  că neamul nostru îşi trage rădăcinile de prin Boemia sau sud-estul Germaniei, dar din cauza războaielor religioase au ajuns în Maramureşul istoric, apoi au trecut în Moldova, stabilindu-se în locuri favorabile unde au construit mori de apă, mai târziu, fiind meseriaşi, au fost angajaţi la căile ferate sau la fabricile de sticlă Maxut sau Lespezi în Moldova. Ţin să amintesc faptul că, prin anul 1600, localitatea Mizil aparţinea familiei Mandric. Străbunicul, bunicul, unchiul, chiar şi eu am lucrat jumătate de viaţă la calea ferată, specializându-mă în mai multe domenii. Scorpion fiind şi, mai ales în partea de zodii a cumpenelor, de multe ori am fost în situaţii limită şi chiar în comă, dar toate au trecut ca un vis urât.

Poezia m-a însoţit şi în spital, m-a ajutat chiar să înving moartea de multe ori. Astăzi am descoperit în Europa peste 250 000 de nume identice cu al meu.

 Copilăria naşte lumi extraordinare.Vorbiţi-ne despre copilăria dumneavoastră! Ce amintiri vă răscolesc sufletul atunci când vă întoarceţi cu gândul la perioada aceasta a vieţii? Ce moment din copilărie lăsa să se întrevadă talentul de a scrie?

Eu cred că nu prea am simţit copilăria. M-am născut în timpul unui viscol cumplit, pe 26 octombrie 1937, tata fiind concentrat la Zeletin, în graniţă cu Polonia, azi teritoriu furat, iar mama mai tot timpul era în comă, datorită unei mastite. Mi s-a spus că trei zile nu am mâncat nimic.Toată viaţa am avut, dar am şi visat coşmaruri. Repet, eu nu cred că am avut copilărie, războiul mi-a furat-o. Trebuia să fiu atent pe unde calc, să nu ating vreo sârmă invizibilă de care era legată vreo mină antipersonal... sau dacă găseam vreun stilou aruncat din avion, puteam rămâne fără mâini. În 1946 s-a întors administraţia locală, bineînţeles şi conducerea şcolii, dar din şcoală nu mai rămăsese decât nişte ziduri. Directorul ne-a primit într-o cameră din locuinţa sa, iar copiii erau obligaţi să aducă fiecare lemne pentru foc, să asigure întreţinerea şi curăţenia.

 Am început anul şcolar cu manuale care aveau coperta şi primele pagini rupte, cea cu Mareşalul Antonescu şi cu Regele Mihai. După 1 ianuarie 1947, chiar eu am fost însărcinat, în faţa unei comisii de la Plasa Paşcani, judeţul Baia, să dau jos cele două portrete, plus icoana.   Le-am dat, dar când mi-au cerut să-i pun în loc pe: I.C.Parhon, Gheorghe Gheorghiu Dej, Ana Pauker,Vasile Luca (un maghiar Laslo Lukas), Lotar Rădăceanu,Teoharie Georgescu, Avram Bunaciu, Emil Bodnăraş, Lucreţiu Pătrăşcanu, le-am spus că ameţesc şi am fost înlocuit. Şi azi pe Mareşalul Antonescu îl consider un martir şi un erou al neamului, iar pe celălalt, un legionar şi trădător. A defilat la Iaşi de ziua lui îmbrăcat în uniforma legiunii, alături de Horia Sima, declarând România Stat Naţional Legionar. Pentru trădare, Stalin l-a premiat c-un avion personal şi cu ordinul Victoria, iar România a fost singura ţară din conflictul mondial care a plătit despăgubiri de război. Eram cuprinşi de foamete şi sărăcie, iar inspiraţia nu putea produce decât ură şi disperare. Peste tot circulau prin viu grai bancuri, glume şi epigrame despre ruşi, despre conducătorii vânduţi, despre foame etc.

Vă invit să ne povestiţi despre cărţile publicate de dumneavoastră! Cum s-au născut acestea? Care a fost povestea lor? Au fost inspiraţii de moment sau lucrări planificate îndelung?

Am amintit Decasonetul, cartea cu o sută de sonete despre dragoste, neşansă şi disperare. Despre un timp pervers şi o soartă cretină care doarme de şaizeci şi cinci de ani în cutiile mele cu manuscrise.

Poate, după pandemie, voi reuşi financiar să mi-l scot la lumină alături de cea de-a doua carte pe care am avut-o la Editura Litera încă din anul 1972, odată cu debutul frumoasei scriitoare Carolina Ilica, ocazie cu care ne-am cunoscut. În martie 1973 mi s-a cerut să fac modificări la această carte şi să-i schimb titlul. Am refuzat, aşteptând vremuri mai bune care pentru mine n-au mai venit! Nu reuşeam să mă abţin scriind despre lucruri care mă măcinau. Desigur, erau lucrări subversive dacă ajungeau pe mâna securităţii, de aceea pe unele le-am ascuns prin coşurile de aerisire în blocurile pe unde am locuit şi încă nu le-am recuperat. În august 1980, la Eforie Nord m-am împrietenit cu Kajik Todjiedicy din Czestochowa-Polonia. După discuţiile cu el am căpătat şi eu puţină încredere în viitor şi am început să-mi protejez mai bine lucrările. Din noiembrie 1980, când Ronald Reagan câştiga alegerile în USA, în 20 ianuarie 1981, la investire, a declarat ceea ce s-a întâmplat mai târziu…

Astfel s-a născut cartea mea Eli lama sabathani, apoi Spaţiul răsturnat, volumul Sonete urmat de Sonete sub acoperire, după care un volum de proză Praf în cap, Aventura secundei poezie, 101 de sonete absurde, Simfonia albastră şi Sonete crepusculare. Acestea nu au fost planificate, deoarece o planificare se face în înţelegere cu timpul, iar eu de acesta nu mai  dispun şi tot ce am realizat este rodul muncii continue, zile şi nopţi de trudă, fiindcă sunt conştient că nimic nu-i veşnic.

Sub celălalt regim, tot ce am publicat, plus premii câştigate sau emisiunea de la TVR, mi s-au plătit foarte bine, însă astăzi dacă publici, trebuie să-ţi cumperi opera scrisă de tine cu bani. Dacă-ţi vinzi operele la colţ de stradă eşti amendat. Regimul actual a avut grijă să facă tot felul de gărzi care de care mai înarmate ca un aparat de opresiune nemaiîntâlnit şi altul administrativ greoi şi incompetent, care se schimbă de câte ori vin sau pleacă partidele de la putere, neglijând modernizarea ţării, distrugând industria, învăţământul şi cultura, vânzând pe nimic resursele ţării, secretizând hoţiile pe durată de un secol când vor fi judecaţi şi condamnaţi post mortem! Abia atunci vor fi chemaţi şi aşezaţi în banca acuzării şi li se vor delibera sentinţele, când nu va mai avea efect miruirea cu tămâie şi smirnă adusă în aplauzele tuturor, special din ţara sfântă în parlamentul de hoţi. După atât amar de vreme, poţi să dai fără grijă foc la puşcărie şi la casa de nebuni, cum spunea poetul!

 Care este cel mai frumos lucru ce vi s-a întâmplat  pe parcursul carierei scriitoriceşti? Vă rog să amintiţi şi eventualele distincţii obţinute!

În septembrie 1973 am fost invitat la Festivalul Mihail Sadoveanu de la Târgu Neamţ. Când... surpriză! cel care conducea lucrările festivalului era însăşi Sadoveanu. Neştiind despre ce-i vorba, am compus o epigramă;

Marelui scriitor Mihail Sadoveanu:

Scriind această epigramă,

Eu vă aduc aici, la voi,

Din Sadoveanu cel din ramă

V-am şi făcut din unul, doi!

Sala mă ovaţiona şi am rămas surprins că maestrul Sadoveanu, care de fapt conducea lucrările, se ridică în ovaţiile asistenţei, vine şi mă îmbrăţişează prelung.

Mi-am cerut scuze mărturisindu-i că eu l-am văzut doar de câteva ori...

L-am cunoscut şi pe Vasile Sadoveanu, fratele mai mic, căruia i-am publicat în Anii de ucenicie - revista pe care o editam, Soneria buclucaşă. De asemenea, am avut şansa să o cunosc şi pe doamna Profira Sadoveanu.

Alt moment deosebit a fost în 8 martie 1974, de Ziua Femeii, la o întâlnire cu scriitorii în  Fabrica de perdele din Paşcani. În momentul când eu am intrat în sala de festivităţi, toate spectatoarele s-au ridicat în picioare, ovaţionându-mă. Îmi era jenă, căci în suita de scriitori erau: Corneliu Sturzu, director al revistei Convorbiri Literare, Constantin Ciopraga - ambii păşcăneni, Daniel Lascu, George Lesnea, Gavril Istrati, Nicolae Turtureanu, Ioanid Romanescu, Virgil Cuţitaru, Silviu Rusu etc. Aceasta s-a produs şi când am luat cuvântul şi am recitat câteva poeme.