Lumii

 

O, tu, șireată lume, când voi pleca din tine

N-am să îți cer nimic și-n loc de rămas bun,

Mă voi dezlega iute de  acele jurăminte

Cu care m-ai rugat ție să mă supun.

 

Mi-au fost oamenii dragi, cu ei mi-am strunit firea,

I-am ajutat pe unii, chiar de-alții m-au trădat,

Crezut-am ani de-a rândul că vorba mi-i menirea,

Cuvântul, vindecare fiind, cui i l-am dat.

 

Pe piatra de mormânt un înger să îmi steie,

Un Serafim sau poate un altul care-ar vrea

Să amintească lumii c-am aprins curcubeie,

Pe cerul lor și cripta nu-mi va mai părea grea.

 

C-am fost prin vers aproape de fiecare-n parte,

Le-am mângâiat tristețea și dorul le-am cântat,

Că însăși poezia mea rămâne mai departe,

O mângâire dulce pe-un suflet zbuciumat!