Melancolie

 

O văd pășind pe stradă gândindu-se departe,

Se poticnește, parcă, de fiecare gând,

Din când în când își pleacă privirea într-o parte

Și brațul își rotește o floare legănând.

 

Spre cer timid privește și-o lacrimă fugară,

Rostogolindu-se îi cade ușor peste obraz,

Iar gândurile toate într-un glas o strigară,

Să-i spună că în lume se-abate un necaz.

 

Ea, auzind se-oprește din abătutu-i mers,

Închide ochii-o clipă și își reamintește

Că nu de mult, pășea într-al meu Univers

Și amintiri cu mine deodată despletește.

 

Surâde-apoi căci știe ce crudă-i despărțirea

Și cât de greu va fi să se-ntoarcă-n trecut,

Dar înțelege totul, fiindcă doar iubirea

De-a lungul veacurilor cu ea s-a întrecut.