O văd pășind pe stradă gândindu-se departe,
Se poticnește, parcă, de fiecare gând,
Din când în când își pleacă privirea într-o parte
Și brațul își rotește o floare legănând.
Spre cer timid privește și-o lacrimă fugară,
Rostogolindu-se îi cade ușor peste obraz,
Iar gândurile toate într-un glas o strigară,
Să-i spună că în lume se-abate un necaz.
Ea, auzind se-oprește din abătutu-i mers,
Închide ochii-o clipă și își reamintește
Că nu de mult, pășea într-al meu Univers
Și amintiri cu mine deodată despletește.
Surâde-apoi căci știe ce crudă-i despărțirea
Și cât de greu va fi să se-ntoarcă-n trecut,
Dar înțelege totul, fiindcă doar iubirea
De-a lungul veacurilor cu ea s-a întrecut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Nu se înjura şi nu se face spam
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.