Interviuri cu oameni de succes - inspector Ecaterina-Carmen BONCIU, partea I

Stăm de vorbă cu doamna  Ecaterina-Carmen  BONCIU,  inspector pentru învățământul primar, Inspectoratul Școlar Județean Brăila.

        Mi-ar plăcea, prin acest interviu, să vorbim despre activitatea și cariera dumneavoastră. Vă invit să facem un periplu al paşilor ce v-au făcut să urcați în fiecare zi. Să descoperim  primul pas pe drumul  succesului!

Primul pas pe drumul succesului a fost în clasa a patra, când o făceam pe învățătoarea, în orele în care domnul  învățător era plecat, iar eu simțeam nevoia să citesc lecțiile și să le predau la tablă colegilor.

 Mi-am amintit de lucrul acesta după foarte mult timp, atunci  când am reîntâlnit-o pe fosta mea profesoară de istorie care mi-a spus că a știut că eu voi fi învățătoare  din clipa când m-a surprins într-un astfel de moment, predând la clasă colegilor.

Acela a fost pasul când, probabil  involuntar, mi-am dat seama că voi deveni cadru didactic.

 Un pom este judecat după rodul ce-l dă şi nu, neapărat, după frunza umbroasă. Se știe că rădăcinile sănătoase hrănesc o coroană sănătoasă. Care sunt rădăcinile dumneavoastră?

Rădăcinile mele sunt adânc înfipte în două pământuri; în cel brăilean, de Bărăgan, de unde-mi trag seva, din satul Lișcoteanca, acolo de unde au fost  bunicii materni și mama mea. De aici mi-am însușit principiile de viață și rigoarea omului ce trebuie să muncească; celelalte rădăcini sunt în Ardeal, din Sibiu, de unde este tatăl meu. 

Într-un târziu mi-am dat seama că am și sânge ardelean, când foarte multă lume, care nu mă cunoștea, mă întreba dacă sunt din Brașov sau din Sibiu, de undeva din zona Ardealului, deoarece observau în atitudinea mea că  sunt prea mândră și prea dreaptă.

O amintire ce vă vine în minte despre părinţi!  De la cine credeţi că aţi moştenit talentul de a vă descurca pe căile atât de întortocheate ale vieții?

Categoric, de la mama, care a fost o luptătoare mai mare decât mine. A luptat toată viața ei și a găsit soluții  la probleme, căci a avut de depășit multe piedici, neavând o viață  chiar roz. Întotdeauna  a găsit modalități de a merge mai departe și, admirându-i tenacitatea, pot afirma că o consider modelul meu în viață. Deși are 85 de ani, încă îmi dă lecții, iar în momentele mai grele ale vieții mele  a fost suficient să-mi amintesc cum s-a descurcat ea și mi-am recăpătat forța, știind că pot reuși asemenea ei.

Tata nu mai este de patruzeci de ani; dar amintirile despre el sunt atât de vii, pe măsura iubirii  ce mi-a purtat-o: iubirea unui om dezrădăcinat, lipsit de ai lui și de meleagurile natale… și care a investit în propriul copil tot ce a avut mai bun.

De la ambii părinți am învățat ce este iubirea și tot de la ei am învățat despre valori și despre oameni. De la tata am învățat să iubesc muntele.

 Copilăria naşte, de cele mai multe ori, lumi extraordinare, ce le purtăm în suflet mereu. Vorbiţi-ne despre copilăria dumneavoastră! Ce amintiri vă răscolesc sufletul atunci când vă întoarceţi cu gândul la această  perioadă a vieţii?

 În primul rând, vreau să știți că am fost un pic băiețoasă, dacă mi se acceptă o astfel de exprimare. Tata și-a dorit un băiat și, pentru că a avut o singură fată,   m-a crescut cu mândria că sunt…  flăcăul lui tata! M-am jucat și cu păpușile, dar mai mult m-am jucat de-a Ștefan cel Mare, iar prietenii mei cei mai buni au fost băieți. Am umblat pe ulițele satului în picioarele goale prin  șanțurile pline  de apă, drept pentru care eram pedepsită de mama. Cât despre obiceiurile de iarnă, mergeam cu Plugușorul în loc de Sorcovă.

 Cred că am avut o copilărie nu doar liniștită, ci și plină de  iubirea părinților și a celor ce m-au înconjurat. Am fost un copil mai alintat și cred că am rămas la fel și acum...

Există un erou al poveştilor din copilăria dumneavoastră?

 Eroul vieții mele este Vlad Țepeș. Nu este din vremea copilăriei mele; cred că mai târziu a devenit eroul meu, iar personajul meu preferat este Ilie Moromete și amândoi mi-au rămas în suflet din niște motive ce țin de structura mea sufletească.

Care a fost momentul când ați plecat din casa părintească şi aţi luat cu asalt viaţa? Cum aţi privit marile încercări ale existenţei? Vorbiţi-ne despre primul loc de muncă! Despre primul salariu ce l-aţi primit şi ce-aţi făcut cu el.

De regulă, se pleacă din casa părintească dacă ești copil de țară, cam la vârsta de 14 ani. Este momentul când pleci la liceu. La fel s-a întâmplat și pentru  mine deoarece m-am îndreptat spre școala ce mi-am dorit toată viața s-o urmez, Costache Negri, Școala Normală din Galați.                                                      

Totuși, cred că am luat cu asalt viața mai devreme - pe la 4 ani - când părinții mei s-au mutat brusc din localitatea mea natală și m-am trezit singură,   într-un sat străin, cu doi părinți ce munceau de dimineață până seara.  Astfel, trebuia să mă trezesc dimineața, să mă îmbrac, să-mi iau micul dejun și să mă duc la grădiniță. Sigur că, uneori, ajungeam pe la ora zece în loc de opt, dar atunci am simțit cu adevărat ce înseamnă să te descurci de una singură. Pentru început... Apoi am avut vecini și prieteni ce m-au ajutat.

 Este foarte  interesant să vorbesc despre primul meu loc de muncă, pentru că în prima mea zi de învățătoare am parcurs cu căruța (pentru că nu aveam la vremea aceea un alt mijloc de transport) distanța de la Lișcoteanca la Târlele Filiu, la școala unde fusesem repartizată. Ca tânără șefă de promoție  am luat ultimul sau penultimul post de pe listă din cauza unor modalități ciudate de repartiție.                      A fost o zi frumoasă, interesantă, când am primit cea mai mare lecție a vieții mele profesionale de la un domn învățător pensionar la timpul acela. După ce m-a studiat îndelung, mi-a spus că mă percepe a fi  o persoană puternică, deșteaptă     și cam orgolioasă.  M-a sfătuit că trebuie să învăț ca-n tot ceea ce fac să las loc de bună ziua. Acesta este motivul pentru care toată existența mea profesională am purtat în suflet acele cuvinte și chiar le-am aplicat; de multe ori... am lăsat loc de bună ziua.

Primul salariu cred că a fost  de 1.864 de lei și știu exact ce-am făcut cu el... O parte l-am dat în casă pentru că era nevoie să-mi ajut familia, iar cealaltă parte   am adăugat-o unor economii și am plecat pe drumul Târgu-Mureș - Orăștie ca     să-mi cumpăr un cojoc tip Alain Delon pentru că era dorința oricărei femei la vremea aceea.

Adeseori, viaţa ne poartă pe căi străine, dar se întâmplă să regăsim, după ani, oameni ce ne-au sădit cândva, în suflet, o floare. Aţi simţit vreodată că nimic nu este întâmplător şi că toate au un scop? Mereu, la timpul potrivit?

 Am simțit și nu o dată, ci de multe ori, lucrul acesta. Au fost oameni ce   mi-au ieșit în cale sau au revenit la momentul potrivit  în viața mea. Am regăsit-o, spre exemplu, după foarte mulți ani, pe fosta mea învățătoare, din clasa întâi. Pierdusem legătura cu ea, iar atunci când eu am devenit învățătoare, fiind la prima consfătuire, am identificat-o după voce. Trecuseră foarte mulți ani  de când n-o mai întâlnisem și m-am simțit extraordinar de bine că am avut această bucurie.

De asemenea, au fost foarte mulți oameni, nu neapărat din zona profesională, ce au fost importanți pentru mine și de la care am învățat mereu câte ceva. 

Consideraţi că aţi fost modelată prin puterea exemplului cuiva? Şi dacă da, care a fost modelul ce l-aţi urmat dumneavoastră pe parcursul vieții?

 Este  foarte  greu de răspuns la întrebarea aceasta… Sunt convinsă că puterea exemplului m-a impresionat, dar n-aș putea să indic o singură  persoană. Cred că din tot ceea ce mi s-a întâmplat  de-a lungul vieții, mă refer la modele de persoane, am preluat de la fiecare ceea ce am considerat eu că-mi folosește. Din fiecare poveste, relație, întâlnire cred că am avut puterea să selectez tot ceea ce este bun.

Da! Categoric, am avut modele în viață.

  Cât de necesar v-a fost curajul la început de drum?

Atât cât este necesar pentru o persoană  ce este extrem de timidă și  care nu știe să-și ceară drepturile. Existența m-a făcut să am foarte multe hop-uri de trecut, iar curajul a fost cel ce a crescut de la o etapă la alta.

Învăţăturile creştine ne amintesc că întotdeauna i se va da celui ce cere şi i se va deschide celui ce bate. Cât de uşor vi s-au deschis ușile de-a lungul existenței?

Uneori, foarte  ușor  pentru că mi s-au întâmplat lucruri fără să le programez. Aș povesti două momente: unul în care datorită unei întâmplări am aflat despre un concurs  și în urma participării am devenit metodist al Liceului Pedagogic Costache Negri Galați, la doar patru-cinci ani după ce absolvisem  acest liceu, iar cel de-al doilea a fost când mi s-a propus postul de inspector școlar, deși nu era o prioritate și niciun obiectiv al carierei mele.

 Acestea consider că au fost două  momente  importante  în care, cel puțin din punct  de vedere  profesional, ușile mi s-au deschis larg. Au existat în viața mea, desigur, și clipe când nu am urcat în tren la momentul potrivit și am pierdut trenul…