Interviuri cu oameni de succes, medic Zoica BRĂILEANU - partea I

Stăm de vorbă cu doamna Zoica BRĂILEANU, medic de familie la Cabinetul din Movila Miresii, județul Brăila.

       Mi-ar plăcea, prin acest interviu, să vorbim despre activitatea și cariera dumneavoastră. Vă invit să facem un periplu al paşilor ce v-au făcut să urcați în fiecare zi. Să descoperim  care a fost primul pas pe drumul  succesului?

 Dacă vă referiți la momentul când am ocupat acest loc de muncă, trebuie să vă spun că, prezentându-mă la un concurs unde singurele posturi libere erau doar în mediul rural, nu am cunoscut ca localizare, din cele ce erau disponibile atunci decât această localitate. Treceam adesea pe aici în drum spre bunicii mei din satul Băile, localitate situată la 60 kilometri de Brăila, spre județul Buzău. Cam acesta a fost momentul de început ce reflectă strict începutul meu profesional pe meleagurile movilene.

Ca să subliniez perioada când eu mi-am descoperit înclinația către medicină, mărturisesc că, încă din copilărie, am fost atrasă de această profesie. Prin participarea mea la Sanitarii pricepuți și multe alte activități școlare ce urmăreau să formeze la elevi competențele de acordare ale primului ajutor în situații de urgență. Așa am aflat că am înclinație și plăcere în a efectua astfel de activități.

Sunt norocoasă, aș spune, că lucrez la țară, în mijlocul unei comunități ce păstrează încă blândețea și respectul față de profesia de medic.

Ca o concluzie, drumul medicinei cred că m-a ales singur; nu-mi amintesc să fi avut perioade de căutări ale unei pasiuni.

  Un pom este judecat după rodul ce-l dă şi nu, neapărat, după frunza umbroasă. Se știe că rădăcinile sănătoase hrănesc o coroană sănătoasă. Care sunt rădăcinile dumneavoastră?

Provin dintr-o familie de oameni simpli, muncitori la cunoscuta Întreprindere Promex, persoane oneste, familiste și cu ambiții mari pentru cele două fete ale lor. Mama, chimistă fiind, m-a îndrumat și m-a susținut în visul meu de a deveni medic.

 O amintire ce vă vine în minte despre părinţi!  De la cine credeţi că aţi moştenit talentul de a vă descurca pe căile, atât de întortocheate, ale vieții?

Sunt multe amintiri! Am petrecut mult timp alături de familie... Deși tatăl meu este foarte îndemânatic, cred că mama a fost omul ce a luat deciziile cele mai inspirate pentru familie și... cred că pe ea o moștenesc mai mult. Tata a știut întotdeauna să mă încurajeze și să alimenteze dorința mea de a fi un om puternic. Chiar dacă existau momente când lacrimile îmi scânteiau în colțul ochilor, treceam peste toate imaginându-mi că umerii îmi sunt cuprinși, cu dragoste, de tata. 

Copilăria naşte, de cele mai multe ori, lumi extraordinare, ce le purtăm în suflet mereu. Vorbiţi-ne despre copilăria dumneavoastră! Ce amintiri vă răscolesc sufletul atunci când vă întoarceţi cu gândul la această  perioadă a vieţii?

 Îmi amintesc cu mult drag de vacanțele petrecute la bunici. Am multe amintiri  pline de  frumusețe și înțelepciune legate de această perioadă a vieții mele. Sunt clipe când privesc cu fascinație spre anii copilăriei, mă revăd aceeași nepoată ce  avea  multe responsabilități. Fiind cea mai mare din familie, am învățat să fiu un fel de șef și să-i coordonez pe ceilalți mai mici. De asemenea,  îmi amintesc cu  plăcere de serile când, la lumina lumânării (frecventă în epoca economiilor și a restricțiilor), jucam cu toții fazan și ne amuzam copios. Tata era cel mai priceput în a găsi cuvintele potrivite.

Tot în privința părinților mei,  îmi aduc  aminte de vacanțele trăite alături de aceștia la mare, la munte sau în alte locuri minunate unde alegeam să ne distrăm câteva zile din an. Este vorba despre acea perioadă a vieții spre care aproape toți oamenii privesc cu bucurie, deoarece sunt anii când nu aveam grijile unui adult. Râdeam, zburdam, cântam și visam cât mai mult cu ochii deschiși.

Există un erou al poveştilor din copilăria dumneavoastră?

Da! Albă ca Zăpada ... Poate că-mi doream să îngrijesc piticii; nu pot să vă spun de ce eram fascinată de această poveste. Fiind o persoană empatică, întotdeauna mi-a plăcut să ajut oamenii, mai ales când aceștia își pun mari speranțe în medic; ajutorul meu depășind de multe ori sfera medicală. De mic copil am avut acest sentiment al întrajutorării bine definit în comportamentul meu.

 Care a fost momentul când ați plecat din casa părintească şi aţi luat cu asalt viaţa? Cum aţi privit marile încercări ale existenţei? Vorbiţi-ne despre primul loc de muncă! Despre primul salariu primit şi ce aţi făcut cu el.

         

Desprinderea din casa părintească a fost plecarea la facultate, iar dacă ar fi să vorbesc despre viața printre străini, mi-amintesc că m-am acomodat destul de greu. Țin minte că vorbeam zilnic  la telefon cu mama și la început chiar veneam săptămânal acasă.

Primul salariu a fost în anul de stagiu, după terminarea facultății. L-am primit de la Spitalul Județean din Brăila...  Salariul era mic - cam un sfert din cel al unei asistente la vremea aceea - încât nu cred că mi-am luat ceva special, ținând cont că eram și căsătorită.

 Adeseori, viaţa ne poartă pe căi străine, dar se întâmplă să regăsim, după ani, oameni ce ne-au sădit cândva, în suflet, o floare. Aţi simţit vreodată că nimic nu este întâmplător şi că toate au un scop? Mereu, la timpul potrivit?

 Sunt convinsă că nimic nu este întâmplător! Cât privește scopul spre care ținteam, am credința că  având la dispoziție multe soluții, vom alege întotdeauna drumul predestinat.

Iată, eu, ca medic de familie la țară nu fac numai medicină, ci și multă psihoterapie. La țară trebuie să înveți să te integrezi în comunitate, să participi alături de autorități la tot felul de activități: exerciții în situații de urgență, medicină școlară și altele.

Dar... nimic nu este întâmplător și...  Da! Eu trebuia să devin medic de familie într-o zonă rurală.

  Consideraţi că aţi fost modelată prin puterea exemplului cuiva? Şi dacă da, care a fost modelul urmat de dumneavoastră pe parcursul vieții?

 Am cunoscut colegi demni, cu experiență, ca să nu zic trecuți prin școala vieții, ce și-au găsit timp să mă sfătuiască, să mă ajute să-mi urmez calea și  m-au orientat către cele mai corecte alegeri.

Am fost o persoană norocoasă, profesional vorbind, deoarece, deși puțin timp, am avut ocazia să lucrez alături de mari doctori; fiind începătoare, aceștia   m-au considerat colega lor și mi-au insuflat încrederea de care aveam, poate, nevoie atunci, la timpul primilor mei pași timizi.

Cât de necesar v-a fost curajul la început de drum?

 În meseria ce o practic, curajul este indispensabil la început de drum. Gândiți-vă că în timp ce parcurgeam cu mașina un drum de 45 de minute  (Brăila – Movila Miresii), adesea mă gândeam ce cazuri de pacienți voi avea în ziua respectivă. Mă întrebam dacă voi ști să le rezolv și atunci numai curajul era cel ce mă motiva să merg înainte.

 Învăţăturile creştine ne amintesc că întotdeauna i se va da celui ce cere şi i se va deschide celui ce bate. Cât de uşor vi s-au deschis ușile de-a lungul existenței?

 Niciodată nu am cerut vieții mai mult decât aș fi avut nevoie. Am fost un om ponderat. Recunosc că m-am simțit și un pic răsfățată de soartă, dar la fel de adevărat este și faptul că drumul nu mi-a fost chiar anevoios. Poate pentru că chiar aceasta mi-a fost misiunea, să ajut și să mă dăruiesc semenilor. Și astfel ușile mi   s-au deschis ușor, deoarece am urmat un drum ce mi se potrivea, muncind  pentru orice reușită. Nimic nu se poate realiza fără efort propriu, este de la sine înțeles. Spre deosebire de alți oameni ce au reușit la a doua ori a treia încercare, eu, de fel, am avut izbândă de la început.

 Pe parcursul vieţii ne regăsim, în anumite momente, la răscruce de drumuri. Cum acţionaţi în astfel de clipe, închideţi cu uşurinţă capitolele sau rămâneţi ancorat, în trecut?

 De obicei mă hotărăsc greu, dar după analiza tuturor avantajelor, dezavantajelor, odată hotărârea luată privesc doar înainte.

Deci da, închid capitolele cu ușurință și mă reorientez către acele orizonturi unde îmi este schițat viitorul în concordanță cu propriile aspirații.

 Aţi avut dezamăgiri în viaţă şi, dacă da, care a fost cea mai mare?

Dezamăgiri am avut pentru că lucrez cu oamenii și, uneori, aceștia sunt egoiști și orgolioși. Adesea sunt nedrepți cu cei ce i-au ajutat clipele de cumpănă. Fac remarca aceasta ca o părere generală... nu-mi place să povestesc despre episoade din viață ce mi-au creat un disconfort emoțional, de aceea prefer să nu detaliez astfel de momente.

 Dacă ați avea posibilitatea să vă întoarceți în timp, ați alege aceeași profesie?

 În mod sigur, da! Din copilărie m-a fascinat această profesie, după cum      am menționat la o întrebare anterioară. Mi-a plăcut să îmbrac halatul alb și să mă contopesc cu misiunea nobilă a unui medic.