Interviuri cu oameni de succes, avocat Theodor DRAGU - partea a III-a

  Obişnuiţi să călătoriţi? Povestiți-ne despre locurile preferate de dumneavoastră, acelea unde vă întoarceţi cu plăcere şi nerăbdare de fiecare dată? Care vă smulg promisiunea de a le revedea?

 Zonele de munte. Întotdeauna m-au fascinat drumețiile. Muntele este una din formele de relief ce mă încarcă energetic. După familie...

Sunteţi o persoană optimistă? Şi dacă da, care este reţeta ce vă menţine permanent pe palierul acesta?

Întotdeauna am fost un tip optimist. Prefer să văd întotdeauna partea plină a paharului și să găsesc soluții în cele mai dificile situații, aș spune. Îmi plac provocările, nu mă tem să urc în ring și să-mi dovedesc calitățile. Atunci când este cazul, desigur! N-o să mă complac în situații absurde doar de dragul unora ce se cred Dumnezei pe Pământ.

În definitiv, atunci când devii tată, se spune că viața nu-ți mai aparține în întregime, ci este subordonată responsabilităților de părinte, deci aparține copiilor. Și... nici un părinte nu se expune unor riscuri inutile doar de dragul de a dovedi cuiva că are anumite competențe. Deci, fără să fiu acuzat a fi lipsit de modestie, sunt... optimist și, în același timp, competent!

 Vorbiți-ne despre amintirile de suflet ale unui om de succes al anului 2017! Acelea pe care le deschideţi, adesea, cu drag!

          Cele mai frumoase amintiri ale mele poartă amprenta propriei familii. Sunt zâmbetele și bucuria copiilor mei. Aceștia îmi desfată ochiul sufletului de cum pășesc acasă... Este acel spațiu unde mă armonizez profund și mă contopesc în  propria simfonie a vieții.

 Cea mai valoroasă lecţie ce v-aţi însuşit-o în viaţă care este?

Lecția de a fi părinte! A fost lecția maturizării mele absolute…

Ne puteți dezvălui câteva din principiile ce v-au jalonat existenţa?

Sinceritatea a fost unul din dezideratele vieții mele.  Mai nou, pentru că sunt persoane deranjate de sinceritatea mea, am dezvoltat un fel de principiu al cameleonismului... Ca să-i dai un răspuns sincer unui om, trebuie să îți îmbraci cuvintele în anumite  nuanțe... să înveți să acoperi acea sinceritate la momentul potrivit...

Aveţi mulţi prieteni? După ce criteriu v-aţi selectat prietenii?

Nu am mulți, tocmai datorită sincerității mele: când am avut ceva de spus, am spus! În relația cu prietenii primează sinceritatea. Dacă observ că deranjează sinceritatea mea... se cam încheie relația respectivă.  În general, cu prietenii mei am o relație sinceră, ceea ce contează foarte mult. Cei mai de suflet, chiar au devenit și nașii copiilor mei. Știți cum se spune: prietenii se aleg singuri de cele mai multe ori. Dacă rudele ți le dă Dumnezeu, prietenii și-i alege fiecare.

 Dar dușmani? Se spune că poți cunoaște valoarea cuiva după numărul dușmanilor ce-i are. Este cunoscut faptul că oamenii ce reușesc în viață, trezesc și multe antipatii în inimile semenilor. V-ați ciocnit de astfel de persoane? Dacă da, cum ați reacționat la intrigile lor?

Cine nu are? Cu nervii stau cam prost... Când mi se umple paharul, le spun verde-n față! Nu tac! Dar... cine nu are dușmani, nu există spune o vorbă din popor. Mi s-a întâmplat să aud remarci la adresa mea din partea unor oameni pe care nu-i cunosc. Și unii chiar își permit să facă discuții vizavi de reputația mea fără să mă cunoască. Și mai sunt și câteva persoane ce mi-au fost cândva prieteni, dar acum s-au îndepărtat, devenind cunoștințe.

 Termenul dușmănie, în definitiv, îmi pare a fi prea dur; poate am făcut cuiva rău fără să vreau, dar intenționat  niciodată. Aceasta nu înseamnă că aș nutri sentimente de invidie sau ostilitate pentru cineva anume.

 Care este cel mai frumos lucru ce vi s-a întâmplat de-a lungul carierei dumneavoastră?

Unele dosare se evaluează și-n valoarea spețelor. Acum o lună m-am ocupat de o speță mai aparte, aș spune. Adică nu a fost un caz obișnuit. Era vorba despre niște oameni nevoiași, printre ei aflându-se și un băiat de 28 de ani, care, practic, a fost avortat, dar părinții au ales să-l crească. Avea doar  800 de grame la naștere. Acel copil, în prezent este într-un scaun cu rotile, nu gândește, nu se poate exprima... Ce mai! Are  un retard sever... Acesta mai are încă trei frați, la fel de lipsiți de condiții materiale. Sunt dintr-o comună din județul nostru și au venit cu toții să-și dezbată  moștenirea după părinți. Voiau să  vândă casa ce le-au lăsat-o aceștia, astfel încât să se poată întreține din acest venit.  I-am ajutat fără să ezit,   m-am implicat nu atât ca avocat, cât și din prisma umanității mele. Fără costuri, desigur! Lucrurile acestea mărunte... o punere sub interdicție și alte situații speciale, ce par simple pentru un profesionist, sunt gesturi mari pentru un om aflat la ananghie. Nu vă imaginați câtă recunoștință am observat în ochii acestor oameni pe care i-am ajutat! Sentiment ce nu-l poți cumpăra cu toți banii din lume…

La polul opus, sunt oamenii cu bani ce îi ajuți, dar care nu au capacitatea de a recunoaște lucrul acesta, nu știu să-ți mulțumească. Hei, cazurile acestea sunt doar cazuri și atât. Nimic mai mult! Față de cazurile sociale ce îmi aduc o mulțumire sufletească, greu de exprimat în cuvinte. Deși par spețe banale pentru un cunoscător, ele sunt vitale pentru oamenii simpli ce întâmpină greutăți datorită sistemelor greoaie din țara noastră. Există persoane ce obțin cu greu o pensie, deoarece nu cunosc exact procedurile, nu știu cui să se adreseze. Pe mine mă mișcă astfel de cazuri... Ele, în realitate, nu necesită o cunoaștere profundă a legii, dar fiind o persoană empatică, ajut fără să stau pe gânduri.

Vă amintiţi  să fi avut o nereușită și, din acest motiv, să fiți  tentat, poate, să  renunţați la țelul fixat? Sau, din contră, v-a motivat să vă străduiți mai mult?

 Da, chiar mă învârt în jurul unui dosar de acest fel, în care consider că și eu am, parțial, o vină. Cazul este în felul următor: m-am adresat unei instanțe ce mi-a dat dreptate  inițial, spunându-mi-se în aceeași sentință că trebuie să formulez  un recurs în termen de cincisprezece zile. Numai că, aici a fost scăparea, ca să mă exprim astfel. Recursul trebuia făcut în cinci zile, iar în sentința dată de un judecător, scria clar că în cincisprezece. Miza procesului era recuperarea unei sume extrem de ridicate. Deși știam la momentul acela că judecătorul nu are dreptate, nu mi-am permis să-l contrazic, deși cunoșteam legea, știam că termenul legal al recursului era de doar cinci zile. Aveam dovada consemnată, scria negru pe alb, erau cuvintele unui judecător... Deși codul de procedură civilă spune: termenele-s de la lege, nu de la judecător  nu am îndrăznit să spun unui superior că... greșește! Am făcut recursul  în cincisprezece  zile, partea adversă a speculat detaliul acesta și bineînțeles că mi s-a respins acțiunea, pe motivul întârzierii. În aceste condiții am rămas  cu suma aceea nerecuperată. Iată că, un astfel de impediment te marchează, pe de o parte interior, că nu am îndrăznit să contrazic judecătorul, iar pe de altă parte, în exterior, deoarece este privită ca o speță la care nu am avut câștig de cauză. Iar CV-ul este foarte important în cariera unui avocat...

 Tot ceea ce a ținut de mine am făcut, am încercat toate procedurile... dar vedeți, clientul nu a fost mulțumit, deși i-am arătat că nu a fost vina mea. A fost o situație foarte delicată, cu nopți nedormite și frământări interioare...

 Și, ca să revin la întrebare, un astfel de episod nu m-a demotivat, ci m-a determinat ca pe viitor să acționez  așa cum voi simți că este corect. În definitiv,  un avocat depune o muncă de diligență pentru a obține un rezultat. Și este de preferat ca rezultatul să fie în favoarea clientului său.

 V-aţi temut vreodată de ceva sau de cineva? Şi dacă nu, cum se derulează viaţa unui om fără temeri? Lipsa temerilor, să fie cumva urmarea faptului că ţelurile nu v-au fost destul de măreţe? Sau că ați fost înzestrat cu aptitudini de învingător?

           Ca orice om, mi-e frică de Dumnezeu; nu pot să afirm că mă tem de o persoană anume. Poate că am avut temeri trecătoare. Cred că îngrijorarea principală într-o meserie ca a mea este de situație... teama de a nu mă face de râs în fața instanței. Dar, după anii de experiență ce i-am acumulat, am eliminat astfel de trăiri.

 La începutul carierei, m-am temut, recunosc! Mi-amintesc că aveam un proces la Tribunalul Tulcea unde judecătoarea care prezida m-a făcut să îmi mențin cu greu cumpătul. Emoția  momentului, adăugată  lipsei de practică și-au pus amprenta din plin atunci. Apoi, încet-încet am devenit sigur pe mine datorită experienței acumulate. La momentul acesta doar de Dumnezeu mi-e teamă și, nu atât pentru mine, cât pentru cei dragi.

Orice om poartă în viaţa reală mai multe măşti. Într-o zi râde, în altă zi poate plânge, alteori masca indiferenţei îi acoperă chipul. Uneori, trebuie să schimbăm aceste măşti, deoarece societatea ne-o cere. Ați fost vreodată schimbător înaintea oamenilor?

V-am zis mai devreme: am devenit cameleon pentru că m-a obligat meseria și pentru că mi-am dat seama că sinceritatea totală nu-mi face bine în cariera de avocat. Astfel, am considerat că este bine să-i prezinți omului o alternativă, să îmbraci acea sinceritate într-o formă agreată de interlocutor, iar într-un final să ajungi, de fapt, tot la acea sinceritate ce o urmăreai inițial.

În familie sunt dezinvolt, uneori izbucnesc, alteori  râd cu poftă, dar... sunt sincer. Sunt sută la sută  implicat în relația cu cei dragi. În cea profesională, mă adaptez după interlocutor.

 Sunt momente în viaţa fiecăruia când suntem nevoiţi să facem concesii, de obicei din preaplinul lucrurilor sau din lipsa lor. Ce concesii a trebuit să faceți  de-a lungul timpului pentru a urca pe scara succesului la nivelul unde sunteți astăzi?

În ceea ce privește profesia, să vă spun o situație.  În anul 2003, când am început eu colaborarea cu instituțiile acestea publice, din zona rurală, niciun coleg avocat, jurist nu mă aproba. Ba chiar mă luau în râs. Când  a venit criza economică și nu au mai fost mulți clienți, în momentul  acela și-au îndreptat toți privirea către localitățile din județ.

 Iată una din concesiile profesionale... Am ales să merg să discut cu un primar de la țară, nu m-am dat înapoi să străbat drumurile mai sinuoase pentru a putea să practic meseria ce mi-am ales-o și pentru care m-am pregătit cu ani de studiu. Experiența ce am acumulat-o din relația cu aceste instituții mi-a folosit din plin în formarea mea practică. După aceea, au venit și celelalte categorii de clienți, persoane fizice, societăți, dar... totul s-a întâmplat la timpul potrivit.