Interviuri cu oameni de succes, medic Zoica BRĂILEANU - partea a III -a

Care a fost cea mai valoroasă lecţie ce v-aţi însuşit-o în viaţă?

Răbdarea este o provocare pentru  mine! De fel nu-mi place să acționez de la primul  impuls, dar nici așteptarea  nu-mi este  familiară. Mi-aș dori să am mai multă răbdare ca să pot acționa la momentul oportun așa cum trebuie.

 Ne puteți dezvălui câteva din principiile ce v-au jalonat existenţa?

 Onestitatea, demnitatea și respectul pentru cei din jur. M-am străduit să iau întotdeauna decizii astfel încât să nu-mi fie rușine ulterior.

 Aveţi mulţi prieteni? După ce criterii v-aţi selectat prietenii?

Prietenii ce-i am sunt puțini. În ziua de azi oamenii sunt foarte individualiști, iar orgoliile sunt mari. În astfel de condiții este greu să cultivi relații solide de prietenie cu cei din jur. În schimb, am cunoștințe, foarte multe cunoștințe ce se pot transforma  în prietenii durabile sau nu. Deși sunt o persoană sociabilă, altruistă, generoasă nu mă pot lăuda cu multe amiciții.

 Dar dușmani? Se spune că poți cunoaște valoarea cuiva după numărul dușmanilor ce-i are. Este cunoscut faptul că oamenii ce reușesc în viață, trezesc și multe antipatii în inimile semenilor. V-ați ciocnit de astfel de persoane? Dacă da, cum ați reacționat la intrigile lor?

 Și remarca aceasta este adevărată. Că este înțelepciune din popor sau nu...  La începutul carierei mele un coleg mi-a zis că dacă nu ai dușmani, nu exiști.    Mi-amintesc adesea aceste vorbe. Poate pentru că mi se confirmă și mie. Ba... chiar acea persoană  ce mi-a zis aceste cuvinte, ca un avertisment aproape, îmi este foarte dragă. Este o persoană ce m-a ghidat de-a lungul carierei mele și mi-a arătat că pot fi un medic demn, devenind chiar un exemplu pentru cei din jurul meu.

Și, ca să vă mai fac o confidență, vorbele acestea mă însoțesc pretutindeni.

 Care este cel mai frumos lucru ce vi s-a întâmplat de-a lungul carierei dumneavoastră?

 După cum am mai subliniat, recunoștința și mulțumirea primită de la pacienți mă face să mă simt împlinită și îmi confirmă faptul că menirea mea de medic este atinsă.

 Vă amintiţi  să fi avut o nereușită și, din acest motiv, să fiți  tentată, poate, să  renunţați la țelul fixat? Sau, din contră, v-a motivat să vă străduiți mai mult?

 Nereușitele sunt întotdeauna  o provocare și ele trebuie să fie transformate în  succese. Pe mine m-au motivat și m-au determinat  să merg mai departe și să țintesc chiar mai mult. Le-am considerat lecții din care am acumulat experiență.

V-aţi temut vreodată de ceva sau de cineva? Şi dacă nu, cum se derulează viaţa unui om fără temeri? Lipsa temerilor să fie cumva urmarea faptului că ţelurile nu v-au fost destul de măreţe? Sau că ați fost înzestrat cu aptitudini de învingător?

Nu cred că există  persoane fără măcar o teamă. Teama  din viața noastră este de insucces... de a nu greși în ceea ce ne propunem. Toate temerile mi se par a fi omenești pentru că ele apar la polul opus unui țel. Și este normal să avem țeluri. Depinde de ce-și dorește fiecare. Eu, de exemplu, a trebuit să aleg acel echilibru între copii și carieră. Am muncit, m-am străduit și... recunosc că am preferat copiii, iar cariera am lăsat-o pe  locul al doilea. Atât mi-am dorit eu. Poate dacă aș fi schimbat prioritățile din viața mea și aș fi ales cariera pe primul loc, acum nu aș mai fi fost o mamă fericită. Dar... toate ni se întâmplă după propria viziune asupra vieții. Unii consideră că pot fi fericiți având o carieră de succes, alții atunci când dețin anumite bunuri materiale... depinde ce-ți propui.

 În general, toate ni se întâmplă după ceea ce păstrăm în adâncul sufletului.

 Orice om poartă în viaţa reală mai multe măşti. Într-o zi râde, în altă zi poate plânge, alteori masca indiferenţei îi acoperă chipul. Uneori, trebuie să schimbăm aceste măşti, deoarece societatea ne-o cere. Ați fost vreodată schimbătoare înaintea oamenilor?

 Din păcate, această profesie a mea, cea de medic de familie, cred că este meseria cu cele mai multe măști. Și susțin lucrul acesta deoarece  poate să-ți vină la cabinet un pacient recalcitrant, care-ți provoacă anumite stări de neliniște, nervozitate și, ulterior, intră un alt pacient ce n-are nicio vină față de situația creată anterior. Atunci trebuie să o iei de la capăt, să ai răbdare și să-i oferi acestuia zâmbetul acela de început, pe care, indiferent dacă vrei să-l afișezi sau nu,  trebuie să-l ai permanent cu fiecare pacient ce-ți trece pragul.

 Sunt momente în viaţa fiecăruia când suntem nevoiţi să facem concesii, de obicei din preaplinul lucrurilor sau din lipsa lor. Ce concesii a trebuit să faceți  de-a lungul timpului pentru a urca pe scara succesului la nivelul unde sunteți astăzi?

Prima concesie a fost vizavi de grija copiilor. Bineînțeles că ajutorul  părinților în creșterea lor a fost enorm. Au fost examene de susținut ce au implicat perioade de învățat când de copii trebuia să se ocupe cineva. Și acel cineva a fost...  mama. Sigur și soțul mi-a fost alături, dar mama a trebuit să-și intre mult mai mult în rolul de bunică decât de obicei. Concesia s-a referit, practic, la copii.

Cum aţi descrie drumul succesului, acum, după ce l-aţi străbătut? Vine succesul din noroc, muncă continuă sau armonia interioară este elementul esenţial în a-l obţine? Poate fi succesul atins de oricine?

Este esențial să-ți placă ceea ce faci! Să ajuți, să-ți placă să lucrezi cu oamenii... Altfel succesul nu are cum să vină.

 Notele cele mai valoroase, omul le primeşte de la viaţă. Dacă aruncaţi o privire în trecutul dumneavoastră, ce  notă v-aţi acorda, pe o scară de la 1 la 10, dacă ar fi să vă autoevaluaţi ?

Am fost premiantă în primii ani de școală, deși acum în activitatea mea, cred că o notă de 8-9 mi-aș da. Nu îmi acord notă maximă, poate, pentru că sunt lucruri ce nu le-am făcut și îmi pare rău într-o oarecare măsură că nu le-am făcut, iar acum este prea târziu să le încep.

Dacă aţi fi în postura unui reporter, ce întrebare v-aţi adresa?

Nu știu ce-ar putea interesa pe lumea din jurul meu... Mi-a plăcut ca viața mea personală să o țin doar pentru  mine, să mă bucur doar eu de ea, iar cei din jurul meu să aibă de-a face doar cu omul profesionist.

 Aveți un autor preferat? Ce gen literar vă este mai aproape de inimă: poezia sau proza?

Cred că proza. Nu am un autor preferat, mă binedispun cărțile polițiste, dar  îmi plac mult și poveștile de dragoste.

Aţi rănit vreodată pe cineva? Prin gesturi, fapte sau cuvinte? Și dacă da, sunteți omul scuzelor? Aveți curajul, după un astfel de episod, să întindeți mâna cu prietenie înaintea celui ce i-ați greșit?

Sunt convinsă că am rănit, cu sau fără voie. Suntem oameni... sunt și  încăpățânată un pic și cer scuze doar celor ce merită, după părerea mea.

 Cum reușiți să faceți față provocărilor vieții ce apar în fiecare zi?

Sunt optimistă, perseverentă și consider că viața merită trăită. Ea vine și cu bune, și cu rele, trebuie doar să găsim totdeauna soluții. Tuturor provocărilor sunt deschisă... orice problemă are o rezolvare, în concepția mea.

 Referitor la planurile de viitor, în domeniul în care activați acum, desigur, spre ce obiective țintiți?

Profesional, există cursuri și tot felul de studii de făcut pentru o educație medicală continuă.  Nu am un țel anume; mai este un examen de dat pentru gradul profesional, pe care va trebui să-l susțin, probabil, la anul. Așa că... acesta cred că ar fi următorul meu obiectiv…

În opinia dumneavoastră, cum ar trebui să fie un om de succes al viitorului?

Un om de succes ar trebui să fie omul care este fericit cu ceea ce face. Atunci fericirea lui se va exterioriza în succesul ce-l are, în impresia celorlalți față de el. Trebuie să fie un om corect în primul rând, pentru că onestitatea va rămâne și... n-are de ce să nu iasă în evidență dacă respectă aceste reguli.

Ce aţi vrea să mai ştie cititorii despre dumneavoastră şi despre cariera dumneavoastră, iar eu, poate, nu v-am întrebat? Aveţi vreo mărturisire specială de făcut, ceva ce aţi dori să rămână peste timp între coperțile acestei cărţi?

 Despre mine personal nu cred că mai am ceva de spus. Întotdeauna mi-am dorit să fiu aproape de familie; consider familia o componentă ce unește, un element suprem. Părintele trebuie să fie aproape de copii... fizic, psihic... să aibă copilul de ce să-și amintească. Am amintiri deosebite cu bunica mea maternă, în special. Sunt sfaturi și vorbe ce îți rămân întipărite și care te marchează. Cam așa mi-aș dori și eu să rămân în memoria copiilor mei și a nepoților, poate…

Sunt oameni înțelepți cei din familie, care te impresionează… Cel puțin pe mine. Întotdeauna am fost marcată de remarcile oamenilor simpli, care-n două cuvinte exprimă foarte mult. De  multe ori comunici mai ușor cu ei și atunci valoarea omului vine din ceea ce spune.

Secretul este să fim dispuși să găsim în fiecare om ceva-ul acela bun. Oamenii răi nu au de ce să fie prezenți în viața noastră. Sau în memoria noastră. Fac parte din societate, din viața de zi cu zi, dar nu trebuie să-i lăsăm să ne influențeze.

 Am ajuns la finalul acestui interviu şi v-aş ruga să transmiteţi un mesaj cititorilor ce-și doresc să cunoască succesul în domeniul propriei profesii, dar care se tem de eșec și nu îndrăznesc să viseze mai mult! Ce le recomandați celor ce ezită  și nu au curajul să înceapă?

În medicina de familie trebuie să ai curaj, dar și să-ți placă să lucrezi cu omul. Să-ți placă să-l ajuți, să-i înțelegi punctul de vedere, să treci peste orgoliu sau peste dorința lui de a-și rezolva problema. Să-ți placă să le dai sfaturi ca să educi pe alții în domeniul sanitar, să împărtășești ceea ce tu știi altora ce nu știu și care au nevoie. Ezitări avem cu toții, dar curajul trebuie să ne însoțească mereu. Și, de asemenea, trebuie să te autoeduci permanent ca să poți fi din ce în ce mai bun.