Într-o
după-amiază am primit un telefon, iar vocea impunătoare de la celălalt capăt al
firului m-a purtat pe nerăsuflate printr-o poveste uimitoare. Era chiar domnul
Mandric care, cu vorba dulce moldovenească, m-a condus prin timp, făcându-mă
părtaşă unor amintiri de neuitat din viaţa sa.
Trăitor
din tinereţe pe pământul udat de Dunăre, Brăila, mi-a mărturisit că, deşi viaţa
l-a adus pe aceste meleaguri, uneori s-a simţit neapreciat de confraţii săi
condeieri.
Mi-a
vorbit despre filele de manuscris păstrate cu sfinţenie în cufărul său literar,
pagini pe care îşi doreşte să le tipărească în viitorul apropiat.
Navigând
pe marea internetului, am citit mai mult despre poetul-artist care ştie să
zugrăvească în sonetele sale cele mai înalte
emoţii umane, Vasile Mandric, şi nu mică mi-a fost mirarea să descopăr
opera sa vastă despre care, recunosc, ştiam foarte puţin în acel moment.
Despre
semnătura sa inconfundabilă pe ogorul epigramei, poeziei şi nu numai, îl invit
să ne vorbească pe parcursul acestui interviu.
Ne-am propus, prin acest
interviu, să vorbim despre activitatea dumneavoastră, de aceea, vă invit să
facem un periplu al paşilor care v-au făcut să creşteţi în fiecare zi. Să
descoperim, domnule Vasile Mandric, primul pas către lumea scriitoricească!
Când s-a produs acesta?
Mă simt
onorat să vin în întâmpinarea demersului dumneavoastră, atât cât mă mai lasă
gândurile să plonjez, în nopţile cu insomnii, prin adâncurile copilăriei când
poezia era mai întâi o joacă, apoi, mult mai târziu, profesiune de credinţă.
Primul
pas către lumea mirifică a literelor a fost încă din timpul războiului. La noi
în casă a fost repartizat în cantonament un ziarist de front rus. Seara pleca
pe linia frontului, a doua zi îşi scria reportajul, apoi se odihnea ori citea
presa de război. Într-una din zile a dat peste cărţile mele cu care trebuia să
încep anul şcolar în toamna anului 1944. Acesta citea cu glas tare abecedarul
scris cu alfabetul latin: C...a...p...r...a... c...u... t...r...e...i...
i...e...z...i. Nu mi-a rupt cartea cu toate că, pe copertă, erau fotografiaţi
soldaţi români pe tancuri, strivind soldaţi sovietici cu cap de porc.
După
război am citit în romanul Soldaţii,
volumul 1, Editura Cartea Rusă, un
text despre mine, precum că: Scriam cu
cărbune din vatră pe dosul sobei,versuri cu litere de tipar. Şi,
într-adevăr, copiam din cartea de citire: În
Transnistria pe plai, /Ară regele
Mihai/ Mareşalu-n urma lui/ Strânge rodul grâului! şi pictam alte scene de
război cu tancuri şi avioane după care, mama îmi mai trăgea câte-o scatoalcă
înainte de a vărui soba din nou. Apoi, când am învăţat alfabetul, alegeam
cuvinte pe care le împerecheam cu rime.
Poezia
mi-a mângâiat sufletul mult mai devreme, când recitam
sau cântam Alouette ori Lili Marlene. Atunci când m-am îndrăgostit
pentru prima dată, în ciclul doi, am devenit prizonierul iubirii pentru toată
viaţa. Am citit foarte multă poezie antică: Cântarea
cântărilor, Psalmii lui David,
Metamorfozele lui Ovidiu cu Tristele şi
Ponticele şi mai ales Arta Iubirii a lui Publius Ovidius Naso, am citit Vergiliu şi
Horaţiu, apoi Pindar, din fantastica literatură greacă am citit Eschil,
Sofocle, Euripide sau chiar filozofii: Aristotel, Platon, Xenofon, Democrit,
Hesiod cu Munci şi zile etc. Apoi:
Maiakovski, Puskin, Lemontov,Tolstoi, Gorki, Turgheniev, Gogol. Nu voiam să
creadă profesoara, fiică de nobil rus, Parascovaia Crăciun, mama lui Victor şi
Boris Crăciun, că fac parte din Suflete
moarte. Apoi, mi-am continuat lectura cu: Isaac Benin, Şolohov, Alexei şi
Lev Tolstoi, Dovstoievski, Fadeev etc.
Primele
încercări au fost la cele două gazete de perete ale clasei a V-a în limba
română şi rusă, articole pe care le schimbam săptămânal. Aşa am ajuns şef
al Cenaclului
literar pe şcoală sub îndrumarea doamnei profesoare Natalia Doboş care ne
preda şi elemente de teorie literară.
După absolvire, m-am înscris la Şcoala Profesională Siderurgică nr. 3
Roman, o şcoală de meserii, unde se făceau doar două ore de limbă română
consecutiv pe săptămână. Aici am scris numai în timpul orelor Decasonetul, o sută de sonete cu versul
de zece silabe, un fel de replică pe care i-aş fi dat-o lui Petrarca, Laura
fiind profesoara mea de limbă română, domnişoara Putină - o făptură de o rară
frumuseţe. Cred că dumneaei mă bănuia demult, căci într-o bună zi, mi-a luat
caietul din bancă, citind o parte, răsfoind din când în când paginile, apoi a
dat liber la cursanţi în pauză, reţinându-mă pe mine. În loc să mă certe, m-a
întrebat ce caut eu în şcoala aceea?! Printre lacrimi, i-am explicat că din
cauza războiului administraţia comunei (cu şcoală cu tot!) s-a refugiat în
Oltenia, iar toată populaţia a rămas sub ruşi, bineînţeles şi familia mea.
Astfel că, cei doi ani pierduţi au fost socotiţi ca restanţieri, iar regimul
comunist prin HCM (Hotărârea Consiliului de Miniştri) din August 1954, începea Programul de industrializare al ţării
făcând meseriaşi din meseriaşi, tocmai cu întârziaţii, în şcoli profesionale specifice.
Din cauza aceasta, visul meu de-a absolvi un liceu a fost spulberat,
despărţindu-mă şi de dragostea mea cea frumoasă şi unică. Am plâns amarnic, iar
dumneaei mă mângâia, mulţumindu-mi pentru versuri şi promiţându-mi că, după
absolvire, mă va sprijini să-mi împlinesc visul, ajutându-mă să obţin o
repartiţie în frumosul oraş Roman.
Am
terminat şcoala având pe diplomă categoria 3, avansând pâna la categoria 6, dar
în sistemul nostru de pensie sunt trecut ca necalificat,
până în 1962 diploma mea fiind egală cu zero!
Din
1955 am lucrat în cadrul regionalei CFR Iaşi, secţia L (director ing. Guliwati, un evreu polonez care nici nu cunoştea
bine limba română). Eu, având ordin de serviciu pe toată regionala, participam
la intervenţii în limitele acesteia şi
anume: Ilva Mică, Iteşti Bacău, Crasna, Bihăieşti, Dorohoi, Leorda Botoşani,
Dolhasca-Fălticeni sau Dorneşti-Gura Putnei, Nisipitu-Vicşani, Moldoviţa
Ferăstrău etc. Aşa l-am întâlnit pe Platon Pardău la Dorna; taică-su, nea Fane,
îmi era prieten... pe Ion Puha, pe Dumitru Mazilu, fratele lui Ionel Mazilu,
care era şef sector la Câmpulung-est şi pe Nicolae Labiş cu care m-am
împrietenit, deoarece îi cunoşteam realizările din presa literară. El juca
ţintar ca să-şi omoare timpul, cât făcea
trenul dintre Dolhasca şi Fălticeni, iar eu l-am învăţat truca-truca şi ghiul-bahar. Avea o figură tristă, iar cearcănele-i deveneau mai
proeminente când îi aminteam de osia
roşie blestemată care trecea prin inima lui, una din figurile de stil
folosite în poeziile lui proletcultiste.
M-a rugat să-i arăt biletul meu de călătorie
şi i-am arătat ordinul de serviciu care nu se viza la urcare în tren, decât o
delegaţie însoţitoare (ordin de deplasare), în baza căreia eram pontat şi mi se
plătea şi o diurnă, iar el mi-a arătat o foaie de drum de la Institut.
I-am zis
că am înţeles cine-i plătea drumul, dar noi aveam stăpâni diferiţi. Eu puteam să scriu tot ce-mi trecea prin gând
despre dragoste, cum spunea Lucian Blaga în poemul Trei feţe din volumul Poemele
luminii, iar cât despre Lazăr de la
Rusca şi Minerii din Maramureş,
îmi era de ajuns Maiakovski, suprimat în 1930 sau Maxim Gorki în 1938, cum se
auzea din Occident... Nicu Labiş, fiind fiu de intelectuali, le cunoştea
operele, atât lui Lucian Blaga, cât şi a lui Octavian Goga sau Mihai Beniuc şi
Eminescu. Ne-am cumpărat amândoi două costume la fel de la un depozit uriaş din
Fălticeni deservit de nişte vânzători evrei cunoscuţi de el.
În 10
decembrie 1956, s-a transmis la radio
accidentul blestemat, eu fiind la staţia CFR Floreni pe care urma să o dau în
primire... Mă-nchideam în birou şi plângeam zile întregi... Aşa mi-am pierdut
un prieten! Mă gândeam că nu trebuia să-i fi spus vorba aceea cu osia! Poate nu
mai avea loc nenorocirea şi nu ştiu de ce mă simt şi acum vinovat!
Care vă sunt
rădăcinile? Sub cerul cărui tărâm a văzut lumina zilei un om al condeiului de talia dumneavoastră?
Cred că neamul nostru îşi trage rădăcinile de prin
Boemia sau sud-estul Germaniei, dar din cauza războaielor religioase au ajuns
în Maramureşul istoric, apoi au trecut în Moldova, stabilindu-se în locuri
favorabile unde au construit mori de apă, mai târziu, fiind meseriaşi, au fost
angajaţi la căile ferate sau la fabricile de sticlă Maxut sau Lespezi în
Moldova. Ţin să amintesc faptul că, prin anul 1600, localitatea Mizil aparţinea
familiei Mandric. Străbunicul, bunicul, unchiul, chiar şi eu am lucrat jumătate
de viaţă la calea ferată, specializându-mă în mai multe domenii. Scorpion fiind
şi, mai ales în partea de zodii a cumpenelor, de multe ori am fost în situaţii
limită şi chiar în comă, dar toate au trecut ca un vis urât.
Poezia
m-a însoţit şi în spital, m-a ajutat chiar să înving moartea de multe ori.
Astăzi am descoperit în Europa peste 250 000 de nume identice cu al meu.
Copilăria naşte
lumi extraordinare.Vorbiţi-ne despre copilăria dumneavoastră! Ce amintiri vă
răscolesc sufletul atunci când vă întoarceţi cu gândul la perioada aceasta a
vieţii? Ce moment din copilărie lăsa să se întrevadă talentul de a scrie?
Eu cred că nu prea am simţit copilăria. M-am născut în timpul unui viscol cumplit, pe 26 octombrie 1937, tata fiind concentrat la Zeletin, în graniţă cu Polonia, azi teritoriu furat, iar mama mai tot timpul era în comă, datorită unei mastite. Mi s-a spus că trei zile nu am mâncat nimic.Toată viaţa am avut, dar am şi visat coşmaruri. Repet, eu nu cred că am avut copilărie, războiul mi-a furat-o. Trebuia să fiu atent pe unde calc, să nu ating vreo sârmă invizibilă de care era legată vreo mină antipersonal... sau dacă găseam vreun stilou aruncat din avion, puteam rămâne fără mâini. În 1946 s-a întors administraţia locală, bineînţeles şi conducerea şcolii, dar din şcoală nu mai rămăsese decât nişte ziduri. Directorul ne-a primit într-o cameră din locuinţa sa, iar copiii erau obligaţi să aducă fiecare lemne pentru foc, să asigure întreţinerea şi curăţenia.
Am început anul şcolar cu manuale care aveau
coperta şi primele pagini rupte, cea cu Mareşalul Antonescu şi cu Regele Mihai.
După 1 ianuarie 1947, chiar eu am fost însărcinat, în faţa unei comisii de la
Plasa Paşcani, judeţul Baia, să dau jos cele două portrete, plus icoana. Le-am dat, dar când mi-au cerut să-i pun în
loc pe: I.C.Parhon, Gheorghe Gheorghiu Dej, Ana Pauker,Vasile Luca (un maghiar
Laslo Lukas), Lotar Rădăceanu,Teoharie Georgescu, Avram Bunaciu, Emil Bodnăraş,
Lucreţiu Pătrăşcanu, le-am spus că ameţesc şi am fost înlocuit. Şi azi pe
Mareşalul Antonescu îl consider un martir şi un erou al neamului, iar pe
celălalt, un legionar şi trădător. A defilat la Iaşi de ziua lui îmbrăcat în
uniforma legiunii, alături de Horia Sima, declarând România Stat
Naţional Legionar. Pentru
trădare, Stalin l-a premiat c-un avion personal şi cu ordinul Victoria, iar România a fost singura
ţară din conflictul mondial care a plătit despăgubiri de război. Eram cuprinşi
de foamete şi sărăcie, iar inspiraţia nu putea produce decât ură şi disperare.
Peste tot circulau prin viu grai bancuri, glume şi epigrame despre ruşi, despre
conducătorii vânduţi, despre foame etc.
Vă invit să ne povestiţi despre cărţile publicate de
dumneavoastră! Cum s-au născut acestea? Care
a fost povestea lor? Au fost
inspiraţii de moment sau lucrări planificate îndelung?
Am amintit Decasonetul,
cartea cu o sută de sonete despre dragoste, neşansă şi disperare. Despre un timp pervers şi o soartă cretină care doarme de
şaizeci şi cinci de ani în cutiile mele cu manuscrise.
Poate,
după pandemie, voi reuşi financiar să mi-l scot la lumină alături de cea de-a
doua carte pe care am avut-o la Editura Litera
încă din anul 1972, odată cu debutul frumoasei scriitoare Carolina Ilica,
ocazie cu care ne-am cunoscut. În martie 1973 mi s-a cerut să fac modificări la
această carte şi să-i schimb titlul. Am refuzat, aşteptând vremuri mai bune
care pentru mine n-au mai venit! Nu reuşeam să mă abţin scriind despre lucruri
care mă măcinau. Desigur, erau lucrări subversive dacă ajungeau pe mâna
securităţii, de aceea pe unele le-am ascuns prin coşurile de aerisire în
blocurile pe unde am locuit şi încă nu le-am recuperat. În august 1980, la Eforie
Nord m-am împrietenit cu Kajik Todjiedicy din Czestochowa-Polonia. După
discuţiile cu el am căpătat şi eu puţină încredere în viitor şi am început
să-mi protejez mai bine lucrările. Din noiembrie 1980, când Ronald Reagan
câştiga alegerile în USA, în 20 ianuarie 1981, la investire, a declarat ceea ce
s-a întâmplat mai târziu…
Astfel s-a născut cartea mea Eli lama sabathani, apoi Spaţiul răsturnat, volumul Sonete urmat de Sonete sub acoperire, după care un volum de proză Praf în cap, Aventura secundei poezie, 101
de sonete absurde, Simfonia albastră
şi Sonete crepusculare. Acestea nu au
fost planificate, deoarece o planificare se face în înţelegere cu timpul, iar
eu de acesta nu mai dispun şi tot ce am
realizat este rodul muncii continue, zile şi nopţi de trudă, fiindcă sunt
conştient că nimic nu-i veşnic.
Sub celălalt regim, tot ce am publicat, plus premii câştigate sau emisiunea de la TVR, mi s-au plătit foarte bine, însă astăzi dacă publici, trebuie să-ţi cumperi opera scrisă de tine cu bani. Dacă-ţi vinzi operele la colţ de stradă eşti amendat. Regimul actual a avut grijă să facă tot felul de gărzi care de care mai înarmate ca un aparat de opresiune nemaiîntâlnit şi altul administrativ greoi şi incompetent, care se schimbă de câte ori vin sau pleacă partidele de la putere, neglijând modernizarea ţării, distrugând industria, învăţământul şi cultura, vânzând pe nimic resursele ţării, secretizând hoţiile pe durată de un secol când vor fi judecaţi şi condamnaţi post mortem! Abia atunci vor fi chemaţi şi aşezaţi în banca acuzării şi li se vor delibera sentinţele, când nu va mai avea efect miruirea cu tămâie şi smirnă adusă în aplauzele tuturor, special din ţara sfântă în parlamentul de hoţi. După atât amar de vreme, poţi să dai fără grijă foc la puşcărie şi la casa de nebuni, cum spunea poetul!
Care este cel mai frumos
lucru ce vi s-a întâmplat pe parcursul
carierei scriitoriceşti? Vă rog să amintiţi şi eventualele distincţii obţinute!
În
septembrie 1973 am fost invitat la Festivalul Mihail Sadoveanu de la Târgu Neamţ. Când... surpriză! cel care
conducea lucrările festivalului era însăşi Sadoveanu. Neştiind despre ce-i
vorba, am compus o epigramă;
Marelui scriitor Mihail
Sadoveanu:
Scriind această epigramă,
Eu vă aduc aici, la voi,
Din Sadoveanu cel din ramă
V-am şi făcut din unul, doi!
Sala mă
ovaţiona şi am rămas surprins că maestrul Sadoveanu, care de fapt conducea
lucrările, se ridică în ovaţiile asistenţei, vine şi mă îmbrăţişează prelung.
Mi-am
cerut scuze mărturisindu-i că eu l-am văzut doar de câteva ori...
L-am
cunoscut şi pe Vasile Sadoveanu, fratele mai mic, căruia i-am publicat în Anii de ucenicie - revista pe care o
editam, Soneria buclucaşă. De
asemenea, am avut şansa să o cunosc şi pe doamna Profira Sadoveanu.
Alt
moment deosebit a fost în 8 martie 1974, de Ziua
Femeii, la o întâlnire cu scriitorii în
Fabrica de perdele din
Paşcani. În momentul când eu am intrat în sala de festivităţi, toate
spectatoarele s-au ridicat în picioare, ovaţionându-mă. Îmi era jenă, căci în
suita de scriitori erau: Corneliu Sturzu, director al revistei Convorbiri Literare, Constantin Ciopraga
- ambii păşcăneni, Daniel Lascu, George Lesnea, Gavril Istrati, Nicolae
Turtureanu, Ioanid Romanescu, Virgil Cuţitaru, Silviu Rusu etc. Aceasta s-a
produs şi când am luat cuvântul şi am recitat câteva poeme.