Profesor Silviu Roșioru - un director cu viziune (partea III)

 

Cum îi determinaţi pe elevi să vină cu plăcere la școală? Cum reușiţi să le câștigaţi încrederea?

Cred că cel mai important mod prin care reușim să îi facem pe copii să vină cu drag la școală este prin calitatea și dedicarea cadrelor didactice. Avem în școală o echipă de profesori dedicați, care sunt aproape de copii, care încearcă să le cunoască problemele, să înțeleagă ce se ascunde în spatele fiecărei stări, fiecărei absențe sau reacții.

Orice copil poartă cu el o poveste. Sunt surprins și eu, ca director, cât de multe situații personale știu despre aproape 400 de elevi - cine locuiește doar cu mama, cine nu are tată, cine are părinți plecați în străinătate… Când ajungi să înțelegi aceste lucruri, nu mai privești copiii ca pe niște „cazuri”, ci ca pe niște oameni care au nevoie să fie înțeleși. Mă străduiesc să fiu cât mai des în mijlocul lor, să le arăt că pot avea încredere în mine, în noi, în școală. Nu reușesc mereu, timpul nu ne permite tot ce ne-am dori, dar cred că am câștigat în mare parte respectul copiilor, nu prin impunere, nu „bătând cu pumnul în masă”, ci prin apropiere și comunicare. Nu vrem doar ca elevii să se simtă bine într-o sală de clasă decorată frumos. Vrem să le oferim o stare de bine reală, profundă, care vine din sentimentul că sunt ascultați, văzuți și înțeleși. Încercăm să îi facem să se simtă aproape de profesori și de școală, ca de un loc sigur. Și da, cred cu tărie că am reușit, în mare parte. Desigur, mai sunt și copii care ridică o barieră, care nu se lasă ușor apropiați. Dar chiar și pentru ei, noi continuăm să încercăm. Pentru că, la finalul zilei, fiecare copil este o poveste, iar noi vrem să o cunoaștem și să o respectăm.

Cum simţiţi elevii în preajma dumneavoastră? Vă abordează și pentru alte probleme, nu doar cele școlare?

Încerc mereu să fiu aproape de elevi și să creez un mediu în care să se simtă ascultați și sprijiniți. Le spun adesea: „Haideți să fim prieteni!”, pentru că vreau să știe că pot apela la mine nu doar pentru probleme școlare, ci și personale.

Elevii vin spre mine când trec prin momente grele. De-a lungul timpului, au existat cazuri în care am intervenit pentru a-i ajuta, fie contactând asistența socială, fie oferind sprijin moral. Îmi doresc ca fiecare copil să știe că nu este singur și că există soluții chiar și în situațiile complicate. Când văd un elev trist sau îngrijorat, îl întreb direct: „Ce s-a întâmplat? Cum te pot ajuta?” Uneori, îmi împărtășesc probleme care mă impresionează profund - conflicte familiale, lipsuri materiale sau dificultăți emoționale. Încerc să îi îndrum și să îi sprijin cât pot.

Ce rol joacă tehnologia în educaţia de astăzi? Beneficiază școala de echipamente moderne?

Consider că digitalizarea este esențială în învățământ și că ar trebui să reducem birocrația excesivă. Semnătura electronică și arhivarea digitală a documentelor ar putea simplifica mult activitatea cadrelor didactice. În loc să consumăm timp cu hârtii, am putea să ne concentrăm pe ceea ce contează cu adevărat - educația elevilor. De asemenea, școala beneficiază de echipamente moderne - table inteligente, imprimante, laptopuri pentru fiecare sală de clasă și echipamente pentru videoconferințe - pentru a asigura un proces educațional de calitate.

Credeţi că informatizarea forţată impusă de pandemie a avut un impact pozitiv sau negativ asupra educaţiei?

Perioada recentă ne-a forțat pe toți să ne reinventăm, să descoperim și să folosim diferite forme de comunicare online. La început, unii profesori utilizau WhatsApp, Google Classroom, Zoom, fiecare încercând să găsească cea mai potrivită soluție. A fost o perioadă de agitație și haos, dar cred că, per total, a avut un impact pozitiv, deoarece a scos din noi resurse pe care nu știam că le avem. Mulți colegi care spuneau: „Eu nu mă pricep la calculator!” au fost nevoiți să învețe. Într-un fel, digitalizarea a devenit o necesitate, iar acum face parte din rutina noastră.

Elevii de astăzi petrec mult timp în faţa ecranelor. Cum credeţi că se poate echilibra învăţarea digitală cu lectura clasică?

Consider că putem îmbina lectura tradițională cu resursele digitale. Spre exemplu, putem începe o lecție cu un material video, o poveste animată sau un fragment audio, după care să continuăm lectura în aer liber sau în sala de clasă.

Nu susțin eliminarea cărților în format letric, dar nici nu pot ignora avantajele tehnologiei. Personal, citesc foarte mult

pe tabletă, mai ales că unele cărți nu sunt disponibile în format tipărit. Spre exemplu, am căutat cartea „4.000 de săptămâni” și am găsit-o doar în format digital.

Vă recomand această lectură - cred că ajută să ne regândim prioritățile.

Ce soluţii vedeţi pentru ca elevii din mediul rural să aibă parte de o educaţie comparabilă cu cea de la oraș?

Pentru ca elevii din mediul rural să aibă aceleași oportunități ca cei de la oraș, trebuie să lucrăm la finanțarea sistemului de învățământ. Calitatea profesorilor nu este o problemă - avem un corp didactic bine pregătit, cu profesori titulari și grade didactice. Totuși, diferențele apar la resurse: În oraș, copiii au acces ușor la cărți, materiale didactice și activități extracurriculare. La sat, accesul este mai dificil, iar multe resurse sunt limitate. Chiar și așa, cred că în mediul rural se muncește mult, pentru că profesorii trebuie să găsească soluții alternative pentru a-i sprijini pe elevi. Sunt de părere că am făcut deja un prim pas important în această direcție prin înființarea școlii profesionale, un proiect pe care mi l-am dorit de foarte mult timp. Educația din mediul rural are nevoie de dezvoltare continuă, de adaptare la cerințele actuale și de oportunități reale pentru elevi.

Visez la un sistem în care toți copiii, indiferent de locul în care trăiesc, să aibă acces la educație de calitate, la resurse moderne și la șanse egale de a-și construi un viitor. Investiția în infrastructură, în formarea profesorilor și în atragerea elevilor către învățământul profesional și tehnic sunt pași esențiali pentru progres. Educația rurală trebuie să devină nu doar o alternativă, ci o alegere viabilă și valoroasă pentru tineri.

După o zi solicitantă la serviciu, cum reușiţi să vă deconectaţi?

Observ că timpul dedicat muncii a crescut semnificativ. Încep ziua devreme, la ora 7:30 - 8:00 și, de multe ori, plec de la școală abia la 18:00 -19:00. Aceasta este realitatea multor cadre didactice: munca nu se termină odată cu orele de curs.

Din păcate, acest ritm de muncă intens afectează viața personală. E greu să găsesc un echilibru între profesie și familie, în contextul în care țin să mă asigur că toți elevii sunt în regulă înainte de a pleca acasă.

Dacă aţi avea o zi liberă fără nicio responsabilitate, cum aţi petrece-o?

Mi-aș dori să fiu undeva departe, într-un loc liniștit - cel mai probabil la munte, vara, în mijlocul naturii. Aș sta pur și simplu, fără griji, ascultând muzică bună. Ar fi o zi dedicată relaxării și sufletului.

Muzică, film, teatru sau o altă artă? Ce preferaţi și de ce?

Muzica este prezentă zilnic în viața mea - o ascult acasă, mă relaxează și îmi dă energie. Teatrul mă atrage, dar nu reușesc să ajung prea des într-o sală. Filmele - am o „problemă”: dacă nu mă prind din primele minute, îmi pierd interesul. În schimb, dacă un film mă captează de la început, îl urmăresc cu atenție până la final.

Sunteţi pasionat de călătorii? Care sunt locurile unde vă întoarceţi cu drag?

Călătoriile - îmi plac, dar nu sunt neapărat o pasiune. Cele mai multe excursii le-am făcut în concedii, alături de familie și prieteni.

Practicaţi vreun sport? Cât de importantă consideraţi mișcarea pentru un stil de viaţă echilibrat?

Nu am fost niciodată pasionat de sport, iar o problemă medicală mi-a influențat și mai mult această relație. De mic copil oboseam la efort și, neștiind cauza, am renunțat treptat la orice activitate fizică. Astăzi știu că am un diagnostic rar - cardiomiopatie hipertrofică obstructivă (CMH) - descoperit la 28 de ani. Am fost operat pe cord deschis la Spitalul Monza, singurul centru din sud-vestul Europei unde se făceau astfel de intervenții la acea vreme. Operația a fost realizată de o echipă de medici români și italieni, sub îndrumarea medicului care a inventat această tehnică. A fost o experiență dificilă, dar esențială pentru sănătatea mea.

         În prezent, nu practic niciun sport, deși mi s-a recomandat să fac mișcare ușoară - mers pe jos, bicicletă, bandă de alergat. Recunosc, am adoptat un stil de viață sedentar, iar lipsa de mișcare a devenit un obicei. Totuși, sunt conștient că activitatea fizică este esențială pentru un stil de viață echilibrat, mai ales în combinație cu o alimentație corectă.

Ce cărţi v-au influenţat dezvoltarea personală și profesională? Ce lecturi vă îmbogăţesc biblioteca în prezent?

Nu am foarte mult timp pentru citit, dar cartea care m-a marcat recent este „4.000 de săptămâni”. Am aflat despre ea de la un tânăr antreprenor care a vizitat școala și mi-a stârnit curiozitatea. Ideea că viața noastră, în medie, înseamnă aproximativ 4.000 de săptămâni, m-a pus pe gânduri.

Când am făcut un calcul, realizând că deja am trecut de 2.000 de săptămâni, am avut un moment de panică și introspecție. Mi-am dat seama cât de repede trece timpul și cât de important este să trăiesc și pentru mine, nu doar pentru muncă. Atunci am luat decizia de a investi în ceva concret pentru mine și familia mea - mi-am cumpărat o căsuță la munte, un loc de refugiu și liniște.

Există o persoană căreia îi purtaţi o recunoștinţă deosebită pentru ceea ce sunteţi astăzi?

După cum am mărturisit la o întrebare anterioară, există două persoane cărora le datorez mult din ceea ce sunt astăzi: doamna profesor Bonciu Ecaterina și domnul profesor Constantin Gherghinoiu. Ei mi-au oferit sprijin, îndrumare și m-au influențat în mod pozitiv pe parcursul carierei mele. 

Dacă aţi putea vorbi cu dumneavoastră de acum 20 de ani, ce sfat v-aţi da?

Dacă aș putea face asta, mi-aș spune un singur lucru: „Nu mai acorda atât de multă încredere oamenilor!” Cu timpul, am învățat că nu toți cei din jur au intenții bune și că trebuie să fim mai atenți în cine investim încredere.

Care sunt oamenii care v-au fost alături în momentele dificile ale carierei? Ce învăţăminte aţi primit de la ei?

De-a lungul parcursului meu profesional, am trecut prin etape care au presupus efort și adaptare continuă - de la rolul de învățător, până la cel de director. Deși nu am traversat momente de criză în sensul propriu, provocările administrative și cerințele legislative tot mai complexe au reprezentat testele cele mai solicitante. În aceste situații, sprijinul colegilor și al echipei cu care lucrez a fost esențial. Faptul că am avut în jurul meu oameni implicați, dispuși să colaboreze și să găsească soluții împreună, mi-a oferit încrederea de a merge mai departe.

Am învățat că succesul nu stă niciodată doar într-o decizie individuală, ci în capacitatea de a asculta, de a cere ajutor și de a construi împreună. Echilibrul și calmul în fața schimbărilor, alături de un colectiv solidar, fac diferența în orice etapă profesională.

Dacă ar fi să mulţumiţi public unei persoane care v-a sprijinit în această funcţie, cui i-aţi adresa acest mesaj și ce i-aţi spune?

Prima persoană căreia i-aș mulțumi este soția mea. Îi sunt recunoscător pentru că a avut mereu răbdarea să mă susțină, chiar și în clipele în care am adus acasă grijile unei zile solicitante la școală. Mă acceptă exact așa cum sunt și îmi oferă sprijin, inclusiv atunci când timpul dedicat familiei este limitat din cauza responsabilităților mele. Sunt conștient că momentele noastre împreună nu sunt întotdeauna atât de multe pe cât ne-am dori și știu că ea a făcut numeroase compromisuri pentru ca eu să pot merge mai departe pe acest drum profesional. Fără sprijinul ei, multe dintre lucrurile pe care le-am reușit nu ar fi fost posibile. Îi mulțumesc din suflet!

Așadar, familia a fost sprijinul meu principal în momentele dificile, chiar dacă alți oameni m-au susținut mai mult verbal, decât prin acțiuni concrete. Am învățat că nu trebuie să mă implic excesiv emoțional în partea profesională, pentru că asta poate deveni o povară.

Simţiţi că recunoștinţa este un aspect important în educaţie? Cum încercaţi să o cultivaţi în rândul elevilor?

Da, recunoștința este un aspect foarte important în educație. Când vine din partea elevilor, este ca un feedback pentru noi, profesorii - un semn că am reușit, că am contribuit cu adevărat la formarea lor. Într-un fel, ei sunt „produsul” muncii noastre. Este o mare bucurie să vedem că înțeleg și evaluează acest efort.

Încercăm mereu să îi învățăm să aprecieze ceea ce li se oferă și ceea ce au. De multe ori, oamenii - și copiii, și adulții - realizează valoarea lucrurilor când le pierd, dar e important să cultivăm această gratitudine din timp.

Pentru copii, recunoștința merge mână în mână cu încrederea în sine și acceptarea - să se accepte pe ei înșiși, să îi accepte pe ceilalți și să înțeleagă că fiecare este valoros în felul lui. Dacă reușim să le oferim acest model, ne-am îndeplinit o parte esențială din misiunea noastră ca educatori.

Aţi fost vreodată model de urmat pentru un elev? Aţi avut surpriza ca cineva să vă spună că l-aţi inspirat?

Cel mai evident exemplu este fratele meu, care mi-a urmat modelul și a călcat pe aceleași urme.

Ce aţi vrea să mai știe cititorii despre dumneavoastră, iar noi, poate, nu v-am întrebat?

Un aspect pe care aș dori să îl împărtășesc este pasiunea mea continuă pentru educație și pentru dezvoltarea unui mediu școlar care să fie cât mai echilibrat și incluziv. Deși am doar opt ani de experiență în conducerea unei școli și în gestionarea echipelor, consider că învățarea nu se oprește niciodată, nici pentru mine, nici pentru corpul profesoral pe care-l coordonez. Îmi dedic constant timp pentru a învăța noi metode educaționale, pentru a mă adapta la schimbările din sistemul educațional și pentru a promova inovația în școală.

Un alt lucru important de menționat este că, de-a lungul carierei, am fost mereu preocupat de bunăstarea emoțională și psihologică a elevilor și a personalului școlii. Împreună cu echipa, am făcut demersuri pentru a crea un climat școlar în care fiecare persoană se simte respectată și susținută, un mediu în care elevii pot să își exprime opiniile și să se dezvolte într-un mod sănătos și echilibrat.

         În plus, cred că succesul unei școli nu se măsoară doar prin performanțe academice, ci și prin felul în care reușim să dezvoltăm valori fundamentale precum respectul, responsabilitatea și colaborarea între elevi, profesori și părinți.

Care este cea mai valoroasă lecţie pe care v-aţi însușit-o în viaţă?

Cea mai importantă lecție pe care mi-am însușit-o este aceea de a păstra echilibrul între ceea ce oferim celorlalți și grija față de propria persoană. Într-un mediu educațional plin de responsabilități și solicitări, am învățat cât de important este să nu ne pierdem contactul cu lucrurile care ne aduc liniște, bucurie și sens.

De-a lungul timpului a trebuit să gestionez situații complexe - de la nevoile elevilor și cerințele instituționale, până la relațiile cu părinții și autoritățile. În toată această dinamică, am înțeles că dezvoltarea profesională trebuie să meargă mână în mână cu dezvoltarea umană. A ști să asculți, să fii empatic, dar și să îți protejezi energia, este un exercițiu pe care îl perfecționezi zi de zi. Această lecție m-a ajutat nu doar în carieră, ci și în viața personală.

Ce sfat aţi da unui tânăr dascăl aflat la început de drum?

Un mesaj pentru cei aflați la început de drum în educație, ar fi acela prin care le spun că am început cariera cu temeri, la fel ca mulți alții, dar am învățat că e important să am curaj, să cred în sistemul de învățământ și în puterea de a face schimbări. Chiar dacă viitorul societății este imprevizibil, tinerii profesori trebuie încurajați să-și urmeze cu încredere vocația. Să valorificăm ceea ce contează cu adevărat, nu pentru alții, ci pentru noi și familia noastră. Viața trece repede, iar echilibrul personal este esențial. Drumul în educație nu este doar despre a preda, ci despre a forma și a transforma.

Am ajuns la finalul acestui interviu. Ce mesaj le transmiteţi celor care își doresc succes în profesia lor, dar se tem de eșec?

Nu vă fie teamă de eșec, pentru că din el învățăm. Dacă un anumit drum nu a fost pentru noi acum, poate trebuie să găsim o altă cale. Eșecul nu este o pierdere, ci o lecție valoroasă. Succesul continuu poate fi înșelător, dar atunci când experimentăm și momente dificile, ne maturizăm cu adevărat. Adevărata creștere se observă aunci când găsim echilibrul dintre succes și eșec. Trebuie să ne acceptăm atât urcușurile, cât și coborâșurile, pentru că doar așa putem deveni mai puternici, atât în viață, cât și în carieră.