Nelu Alexe - un medic cu vocație (partea I)

 

         Se spune că oamenii cu  vocație sunt iubiți de Dumnezeu,  că sunt aleși să profeseze în domenii pentru care au o  chemare și un dar menit să fie  cultivat și împărtășit.

În urmă cu un an, viața mi-a  scos în cale un astfel de om:  medicul Nelu Alexe. După ce m-a preluat ca pacientă și mi-a  efectuat investigațiile necesare,  am fost profund impresionată de  atenția cu care s-a aplecat asupra mea, un om aflat în  suferință. Atunci am realizat că, uneori, avem norocul de a  întâlni persoane care devin surse de inspirație prin simpla lor  existență.

Și pentru că poveștile de succes merită împărtășite, am  ales să descoperim împreună parcursul profesional și uman al  doctorului Nelu Alexe - un om în care cititorii se pot regăsi.  Dincolo de halatul alb și de o carieră remarcabilă, el este un  om obișnuit, cu propriile încercări și reușite, care a acceptat  să ne vorbească despre pasiunea și dedicarea necesare în  meseria de medic.

Dacă entuziasmul tinereții i-a îndrumat pașii spre  medicină, practica zilnică i-a consolidat responsabilitatea.  Respectul și grija pentru pacienți l-au ținut mereu aproape de  suferința lor, încercând, de fiecare dată, să aline durerea și să  ofere speranță. Ani de-a rândul, experiențele trăite ca medic militar l-au format în gestionarea situațiilor critice,  pregătindu-l pentru provocările viitorului.

Este o onoare și o bucurie să intervievăm un medic de  calibrul său. Vă invităm, așadar, să priviți prin lentila sufletului  mărturisirile sale pline de sinceritate. Nelu Alexe nu a făcut  niciodată compromisuri profesionale și, tocmai de aceea, își  exprimă cu fermitate punctele de vedere. Deși viața nu i-a fost  lipsită de încercări - pierderea primei soții, medic la rândul ei,  fiind una dintre cele mai grele lovituri - a simțit întotdeauna  că Dumnezeu i-a fost alături.

Astăzi este tatăl unei fetițe de 14 ani, care îi oferă o  energie aparte și îi permite să privească lumea prin ochii ei,  adaptându-se noilor generații și provocărilor erei digitale.  Munca neîntreruptă, autodisciplina și empatia față de  pacienți îi conferă echilibru și motivație. Conștient de harul  divin cu care a fost înzestrat, își poartă zâmbetul cu încredere,  speranță și credință - credința că se află pe drumul potrivit,  acela de a alina și vindeca suferința celor care îi cer ajutorul.

Vă propunem, așadar, să descoperiți un profesionist  dedicat și un om care ne împărtășește, cu sinceritate, lecțiile  pe care viața i le-a oferit și provocările care i-au testat limitele.

Ne-ar plăcea, prin acest interviu, să aflăm mai multe  despre cariera și parcursul dumneavoastră profesional.  Haideţi să facem un periplu prin momentele care v-au  modelat și v-au condus spre această profesie. Cine este  medicul Nelu Alexe?

Sunt o persoană obișnuită, născută și crescută în Brăila,  unde am urmat mare parte a studiilor, începând cu școala  generală. Un moment definitoriu pentru cariera mea a fost  alegerea Liceului Sanitar din Brăila, care a pus bazele formării  mele în domeniul medical.

În copilărie, visam la o carieră în aviația militară. Însă, într-o  zi, tatăl meu, care lucra la Întreprinderea Progresul Brăila, m-a luat cu el la serviciu pentru a-mi arăta ce presupune  meseria de inginer. Inițial, m-am gândit să urmez un liceu care  să-mi ofere competențe tehnice, iar tata părea că mă susține  în această direcție.

Numai că viața avea alte planuri pentru mine. În anul  1987, am intrat la Liceul Sanitar și, din primul moment, am  simțit că am făcut alegerea potrivită. Am avut norocul să  întâlnesc profesori dedicați, care mi-au insuflat pasiunea  pentru această meserie. Îmi amintesc cu emoție prima  experiență într-o sală de operație, alături de doctorul Popa  Ștefan, specialist în chirurgie plastică și reparatorie la Spitalul  III. Aveam puțin peste 14 ani, iar acea experiență a fost un  moment de cotitură - atunci am realizat că medicina este  calea pe care vreau să o urmez.

După absolvirea liceului am lucrat timp de un an ca asistent medical debutant. Pe atunci, în 1991, se făcea un  stagiu de practică de 12 luni: trei luni pe secția de neurologie  și nouă luni pe secția de chirurgie, în cadrul Spitalului  Județean. Această perioadă a fost extrem de utilă,  consolidându-mi decizia de a continua în domeniul ales.

După stagiatură, am susținut examenul de admitere la  facultate și am fost admis la Institutul Medico-Militar din  cadrul Universității de Medicină și Farmacie Carol Davila din  București. Așa am devenit medic militar. Am lucrat la Galați,  având multiple conexiuni profesionale atât în acest oraș, cât  și în Brăila, deoarece inițial unitatea medicală era  subordonată Brăilei, iar mai târziu, Focșaniului.

La începutul carierei am profesat în cadrul unei unități  militare, o perioadă care m-a ajutat să acumulez o experiență  semnificativă. Am fost chiar și în teatrul de operațiuni din  Afganistan, o experiență atât interesantă, cât și traumatizantă.  Acolo, am avut contact direct cu ororile războiului. Sarcastic  vorbind, aș putea spune că am „dansat cu moartea”.

În 2008 am simțit nevoia unei schimbări și am ales să mă  specializez în ginecologie. Aveam de ales între chirurgie  generală, ortopedie și obstetrică-ginecologie. Am ales  ginecologia deoarece mi-a dat posibilitatea de a îmbina  pasiunea pentru chirurgie cu dorința de a contribui la  aducerea unei noi vieți pe lume. Chirurgia și ortopedia mi s au părut, la acel moment, mai solicitante fizic, iar ginecologia  mi-a oferit un echilibru potrivit între complexitate, provocare  și satisfacție profesională.

Pe plan personal, sunt căsătorit, soția mea fiind tot medic.  Împreună avem o fiică minunată de 14 ani, care reprezintă  una dintre cele mai mari realizări ale noastre.

Copilăria naște, de cele mai multe ori, lumi  extraordinare, pe care le purtăm mereu în suflet. Vorbiţi-ne  despre copilăria dumneavoastră! Ce amintiri vă răscolesc  sufletul atunci când vă întoarceţi cu gândul la această  perioadă a vieţii?

Îmi amintesc cu drag de o copilărie fericită, lipsită de griji,  chiar dacă s-a desfășurat în vremea comunismului. Părinții  mei au făcut tot posibilul să-mi asigure tot ceea ce aveam  nevoie, mai ales că nu am frați. M-au educat în spiritul muncii  și al responsabilității, învățându-mă să nu cer nimic  nemeritat, ci să depun efort pentru a obține ceea ce îmi  doream.

Copilăria mea a fost marcată de o libertate pe care, din  păcate, copiii din ziua de azi o experimentează din ce în ce mai  puțin. Aveam timp suficient pentru joacă în aer liber, pentru  studiu și lectură, fără influența copleșitoare a mass-mediei,  așa cum se întâmplă acum.

Amintirile mă poartă adesea spre județul Buzău, în  apropiere de Râmnicu Sărat, într-o zonă submontană de o  frumusețe aparte, aflată în vecinătatea Vulcanilor Noroioși.  Acolo, copil fiind, mă bucuram de libertatea deplină: alergam pe dealuri, mă cățăram în copaci și trăiam fiecare zi cu  intensitatea și entuziasmul specifice vârstei. Am prins iernile  grele de altădată, cu nămeți uriași și drumuri blocate, dar  chiar și aceste dificultăți adăugau farmec acelei vremi.

Unul dintre cele mai frumoase capitole ale copilăriei mele  rămâne perioada sărbătorilor de iarnă. Îmi amintesc cum  mergeam prin sat cu colindatul, cu Plugușorul, Steaua și  Sorcova. Tradițiile erau respectate cu sfințenie, iar fiecare  casă era cuprinsă de o atmosferă de sărbătoare. Mama gătea  bucate alese, iar mirosul de pâine caldă și cozonac parfuma  întreaga casă. Astăzi privesc în jur și simt o ușoară tristețe  văzând că aceste obiceiuri se pierd treptat, iar bucuria  colindătorilor nu mai are aceeași strălucire de altădată.

Îmi amintesc, de asemenea, și perioada în care mergeam  la practica agricolă, unde primeam chiar și câțiva bănuți  pentru munca depusă. Tot atunci obișnuiam să reciclăm  ambalaje, iar cu banii strânși ne făceam mici bucurii. Dacă fac  un exercițiu de întoarcere în timp, simt un amestec de emoție,  melancolie și o stare de bine ce mă învăluie de fiecare dată  când retrăiesc aceste amintiri.

Care sunt rădăcinile dumneavoastră? 

Ambii părinți provin din fostul județ Râmnicu Sărat, care  astăzi face parte din Buzău. S-au mutat în Brăila în anii ’68- ’70, în căutarea unor oportunități mai bune. Tata a lucrat la  Uzina Progresul, iar mama la Braiconf. Au fost oameni simpli,  fără pretenții, dar cu principii solide, care m-au educat frumos  și mi-au sădit în suflet valori morale de la care nu m-am abătut  niciodată. Încă din anii copilăriei, mi s-a sădit în suflet ideea  că prin învățătură, muncă și fapte bune, pot urca treptele  destinului meu. Ambiția pe care mi-au insuflat-o, mi-a fost de  folos de fiecare dată când viața mi-a așezat obstacole în cale.

Din punct de vedere al trăsăturilor fizice, al perseverenței,  al puterii de muncă și al abilităților de comunicare și socializare, o moștenesc pe mama. Tata, în schimb, are un  temperament mai introvertit, de la el am preluat rigoarea,  spiritul tehnic și disciplina. Amândoi părinții sunt în viață, îi  vizitez frecvent și mă bucur din plin de prezența lor.

Cât de necesar v-a fost entuziasmul la început de carieră? Cred că entuziasmul este esențial! Este combustibilul care  îți dă forța de care ai nevoie pentru a progresa, pentru a  învăța și pentru a lupta să dobândești cât mai multă  experiență. La începutul unei cariere, cunoștințele sunt în  mare parte teoretice, însă realitatea practică te poate pune în  fața unor situații speciale, care solicită reacții rapide și decizii  bine calculate. 

Pot spune acest lucru din proprie experiență, având în  vedere că mi-am început cariera medicală în domeniul militar,  unde am fost nevoit să fac față unor incidente dificile - de la  fracturi grave până la situații critice, cum ar fi un stop  respirator. În astfel de momente, când condițiile sunt  dezavantajoase și nu ai timp de ezitări, entuziasmul și  pregătirea îți oferă claritatea de a găsi soluția potrivită.

Învăţăturile creștine ne amintesc că întotdeauna i se va  da celui ce cere și i se va deschide celui ce bate. Cât de ușor  vi s-au deschis ușile de-a lungul existenţei?

Nu mi s-au deschis ușile ușor, dimpotrivă! Drumul meu a  fost presărat cu obstacole, iar de multe ori ușile s-au închis în  fața mea. În România, realitatea este că nimeni nu te  promovează gratuit - tot ceea ce am obținut a fost prin muncă  susținută, perseverență și ambiție.

Cu toate acestea, nu am regrete. Dimpotrivă, simt o  mare satisfacție pentru că fiecare reușită a fost rodul  propriului efort. Faptul că nu am datorii față de nimeni îmi  dă libertatea de a mă exprima fără rezerve, cu conștiința  împăcată că mi-am construit parcursul profesional prin  forțele proprii.

Să ne întoarcem la perioada de început, când aţi fost  medic rezident. Cum au fost primii ani? A fost greu, a fost  ușor?

Aș spune că a fost o perioadă intermediară. Până să ajung  medic rezident, am lucrat ca medic de unitate, ceea ce mi-a  oferit o bază solidă în medicina de familie și, într-o oarecare  măsură, în medicina de urgență. Practic, atunci când am  început rezidențiatul, aveam deja o experiență care mă  ajutase să mă „rodez”, cum se spune. Fiind puțin mai matur  decât alți colegi ai mei, am știut exact ce trebuie să caut, unde  să insist și cum să-mi ghidez procesul de formare. Astfel,  perioada rezidențiatului nu a fost neapărat dificilă, ci mai  degrabă un pas firesc în evoluția mea profesională. 

Care au fost cele mai mari provocări din punct de vedere  profesional?

Aș spune că în profesia noastră, provocările sunt la  ordinea zilei!

Revenind la perioada în care am activat ca medic militar,  pot spune că lucrurile sunt complet diferite atunci când te afli  într-un teatru de operații. Ești izolat, trebuie să te descurci cu  resurse limitate și să planifici totul în avans. Ai nevoie nu doar  de cunoștințe și experiență, ci și de un anumit curaj. După  cum spunea o colegă de-a mea, medicina militară, la fel ca și  chirurgia, este „o nebunie” - trebuie să iei decizii rapide, să-ți  asumi riscuri și să rămâi concentrat indiferent de situație.

Dacă mă gândesc la specialitatea pe care o practic astăzi,  una dintre cele mai mari provocări a fost să mă perfecționez  în chirurgia de mare amploare, în special în domeniul onco ginecologiei și uro-ginecologiei. Aceste intervenții necesită  precizie, stăpânire de sine și, mai presus de toate, o  responsabilitate imensă față de pacient.

Ce rol are medicul ginecolog în menţinerea sănătăţii  pacientelor sale? Fiind un spectru larg de patologii, este nevoie de multă prevenţie. Consideraţi că pacientele sunt  suficient informate?

Medicul ginecolog are un rol dublu: pe de o parte, trebuie  să informeze pacientele, iar pe de altă parte, să asigure  prevenția și tratamentul afecțiunilor specifice.

Dacă mă refer strict la informare, din păcate, nu,  pacientele nu sunt suficient informate. De fapt, problema  este una generală - cultura medicală în România este  deficitară. Cred că aceasta ar trebui formată încă din școală și  consolidată prin intermediul mass-mediei. Dacă ne uităm la  alte țări, cum ar fi Olanda, vedem un sistem în care oamenii  știu exact când trebuie să meargă la medic. Asta pentru că au  fost educați în acest sens și, în unele cazuri, chiar constrânși  prin politici de sănătate publică bine structurate.

Un exemplu concret este testul Babeș-Papanicolau. În  perioada comunistă acest test era realizat mai des, ceea ce  ducea la o depistare timpurie a cancerului de col uterin. Astăzi  multe paciente ajung la medic în stadii avansate ale bolii.  Totuși, un lucru îmbucurător este că, în ultimii doi ani, am  observat o creștere a interesului în rândul pacientelor mai  tinere. Multe dintre ele vin la cabinet alarmate de informații  găsite pe internet. Chiar dacă nu toate sursele online sunt de  încredere, faptul că aceste informații le determină să își facă  un control preventiv este un pas important.

Într-adevăr, ginecologia acoperă un spectru larg de  patologii, iar prevenția ar trebui să fie o prioritate. Din păcate,  în prezent, nu există programe solide de prevenție în  România. Vaccinarea HPV este un început promițător, dar  este doar un prim pas. Cred cu tărie că în toate domeniile  medicale prevenția ar trebui să fie esențială.

Dacă privim problema și dintr-o perspectivă economică,  prevenția este mult mai ieftină decât tratamentul. De  exemplu, un test Babeș-Papanicolau costă aproximativ 50-100 de lei pe an. Pe parcursul a 20-30 de ani, costul total ajunge  la 2000-3000 de lei. În schimb, tratarea unui cancer poate  costa sute de mii de lei, la care se adaugă concediile medicale,  pierderea productivității și costurile suportate de sistemul de  sănătate. Cu cât neglijăm prevenția, cu atât sistemul devine  mai puțin sustenabil.

Este cunoscut faptul că vizita la ginecolog nu este cea mai  plăcută consultaţie. Cum gestionaţi stările de anxietate ale  pacientelor? Cum reușiţi să câștigaţi încrederea acestora și  să le ajutaţi să se simtă confortabil?

Într-adevăr, consultația ginecologică poate fi inconfor tabilă, atât din cauza jenei firești a pacientelor, cât și din cauza  unor examene clinice care, uneori, pot fi dureroase. De aceea,  consider esențial să explic de la început în ce constă  consultația, ce presupune fiecare etapă și la ce disconfort ar  trebui să se aștepte. O bună informare reduce anxietatea și  ajută pacienta să fie mai relaxată.

Încerc întotdeauna să creez un mediu cât mai confortabil,  să mențin o comunicare deschisă și, atunci când este posibil,  să detensionez atmosfera printr-o discuție prietenoasă.  Desigur, sunt și situații în care pacienta este extrem de  afectată și în care această abordare nu funcționează. În astfel  de cazuri, prefer să fiu mai răbdător, să îi ofer timp să se  acomodeze și să mă asigur că se simte în siguranță.

Cel mai important este să construiesc o relație de  încredere. Odată ce pacienta înțelege că scopul meu este să o  ajut și că se află într-un mediu sigur, reticența și teama încep  să se diminueze.  

Care ar fi criteriile pe care trebuie să le aibă în vedere o  pacientă când își alege medicul ginecolog?

Atunci când își alege medicul ginecolog, o pacientă ar  trebui să țină cont atât de criterii obiective, cât și de aspecte  subiective. Dacă ar fi să menționez criteriile subiective, aș zice că un element esențial este relația de încredere dintre medic  și pacientă. Întotdeauna le spun pacientelor că, la rândul meu,  apreciez deschiderea și colaborarea. Dacă o femeie vine cu  încredere la cabinet, pot să o ajut mai bine. În schimb, dacă  există o urmă de reticență, pot apărea dificultăți chiar și  atunci când, din punct de vedere medical, totul decurge bine.  Așadar, comunicarea și siguranța emoțională sunt  fundamentale. Dacă pacienta simte că medicul o ascultă, o  înțelege și îi oferă siguranță, deja primul pas este făcut. 

Referitor la criteriile obiective, pe lângă chimia personală  cu medicul, este important ca pacienta să se informeze din  mai multe surse - nu doar de pe internet, nu doar dintr-o  singură recomandare, ci din mai multe păreri. Experiența  medicului, competențele sale și recenziile altor paciente pot  fi repere utile. Cu toate acestea, decizia finală ar trebui să fie  influențată și de instinctul personal: dacă medicul îi inspiră  încredere și confort, este alegerea potrivită.

A existat un mentor în cariera dumneavoastră? Dacă da,  puteţi să ne spuneţi cine este și ce loc a ocupat în formarea  medicului Nelu Alexe?

În cariera mea, am avut atât mentori direcți, cu care am  lucrat și de la care am învățat, cât și modele pe care le-am  admirat de la distanță și care mi-au influențat parcursul  profesional. Un om special pe care îl păstrez în suflet cu  respect și recunoștință este profesor doctor Alexandru  Pesamosca. Nu am lucrat direct cu el, dar cursurile sale au fost  absolut remarcabile. Avea o manieră unică de a preda,  captivantă și plină de învățăminte profunde. Îl consider un om  care avea ceva supranatural - era capabil să transforme  suferința în speranță, să aducă liniște acolo unde era teamă.  Îmi amintesc cum ne spunea să nu râdem niciodată de  defectele fizice ale unui om și ne motiva acest lucru cu  exemple puternice. Povestea lui de viață, marcată de tragedii personale, a fost o dovadă de devotament absolut față de  profesie, alegând să trăiască în spital și să se dedice în  totalitate pacienților săi. Un alt model care m-a marcat a fost  profesor doctor Dan Sabău. L-am urmărit operând când eram  un simplu asistent medical debutant, iar stilul său impecabil  m-a fascinat. Mi-am dorit încă de atunci să ating același nivel  de profesionalism și măiestrie în chirurgie.

În cariera mea, am avut și oameni care m-au sprijinit,  motivat și încurajat în momente importante. Îi amintesc cu  recunoștință pe doctor Forțu Cornel, fost chirurg și  comandant al Spitalului Militar din Galați, pe doctor Petrișor  Octavian, care încă activează, și pe doctor Staicu Horia, un om  care mi-a insuflat mereu încredere și dorința de a evolua. 

Un rol esențial în formarea mea l-a avut și doctor Cristian  Peteu, mentorul meu din rezidențiat la Spitalul Universitar de  Urgență București. El mi-a pus pentru prima dată în mână  bisturiul, pensa și portacul, învățându-mă nu doar tehnica  chirurgicală, ci și încrederea în propriile abilități.

De-a lungul carierei, aţi trăit vreodată momente de  incertitudine? Teamă că aţi putea greși în alegerea unui  diagnostic sau a unui tratament?

Adesea trăiesc astfel de emoții! Când ai vocație și te  atașezi de pacient, nu doar că ai satisfacții profesionale, dar  simți o responsabilitate imensă. De fiecare dată când  administrez un tratament sau iau o decizie terapeutică, mă  întreb dacă am făcut tot ce ținea de mine. În special în  momentele în care apare un insucces, inevitabil mă gândesc  la ce-aș fi putut face diferit pentru a preveni acea situație. 

Chirurgia, în mod special, vine cu această încărcătură  emoțională. După fiecare operație, urmează perioada de  post-operator, iar, chiar dacă, teoretic, totul ar trebui să  decurgă bine, realitatea nu este mereu previzibilă. Pot apărea  complicații și, odată cu ele, sentimentul de incertitudine. Este o luptă continuă, dar cred că acest tip de grijă, această  introspecție, este ceea ce te face un medic mai bun.  Aţi avut dezamăgiri în viaţă și, dacă da, care a fost cea  mai mare? Dacă v-aţi putea întoarce în timp, ce greșeală aţi  vrea să corectaţi?

Ca orice om care a muncit mereu, am avut și eu mici  dezamăgiri. Până la urmă, dacă nu muncești, nici nu ai de ce  să fii dezamăgit, nu? Dar cea mai mare durere a fost neputința  de a face ceva pentru prima mea soție. Viața ei a fost în  mâinile lui Dumnezeu și… am pierdut-o. Poate că, așa cum  spun preoții, a fost scutită de suferințe viitoare sau poate că  așa i-a fost scris destinul. Uneori mă gândesc că cei care  pleacă tineri fac, într-un fel, niște alegeri înainte, iar durerea  și golul pe care le lasă sunt lecții pentru noi, cei rămași. Lecția  suferinței, a pierderii unui om drag… O astfel de experiență  fie te apropie, fie te îndepărtează de divinitate. Pe mine, cred  că m-a făcut să văd viața altfel. Și ceva uimitor, atât prima, cât  și actuala soție, medici fiind, au crezut în mine necondiționat.

Cât despre greșeli, nu cred că am făcut unele de care să-mi  fie rușine sau pe care să le regret. Dacă m-aș putea întoarce  în timp și ar trebui să aleg din nou, aș opta tot pentru medicină. Poate nu medicina militară, dar cu siguranță  medicina.

Să presupunem că unii pacienţi nu vă plac, pe când alţii  da. De ce credeţi că nu rezonează cu medicul Nelu Alexe? Și,  implicit, ce admiră la dumneavoastră?

Rar se întâmplă ca un pacient să nu rezoneze cu mine.  Poate nu reușesc întotdeauna să găsesc cea mai potrivită  exprimare pentru a mă apropia de el și a mă face înțeles. Nu  poți câștiga pe toată lumea, dar cred că cel mai important  lucru este să stabilești o relație de încredere.

Când îi explic unui pacient care sunt problemele lui de  sănătate, îi este mai ușor să accepte un diagnostic sau chiar o boală gravă. Contează mult și atitudinea față de tratament și  prevenție. Întotdeauna încerc să le explic pacienților riscurile  la care se expun și, dacă primesc un diagnostic dificil, să-l  accepte și să lupte. Le induc, pe cât posibil, o gândire pozitivă,  pentru că optimismul și determinarea fac parte din lupta cu  boala. Când descopăr un diagnostic nefavorabil la o persoană  tânără, spun adesea: Aș prefera să greșesc și să credeți că nu  știu medicină, decât să am dreptate…

Care a fost cea mai grea decizie pe care a trebuit să o luaţi  de când profesaţi?

E greu de spus. Nu cred că am o singură decizie care să  iasă în evidență, dar, cu siguranță, reintervențiile sunt printre  cele mai dificile momente. Să trebuiască să reintervii  chirurgical și să explici pacientului că au apărut complicații pe  care nu le-ai putut prevedea sau că organismul lui a reacționat  într-un mod neașteptat - acestea sunt momente grele.

O altă situație delicată este aceea în care trebuie să  sfătuiești o pacientă care așteaptă un copil cu o malformație  gravă. Astfel de decizii sunt extrem de dificile, atât din punct  de vedere profesional, cât și uman.