Interviu cu un aviator- partea a XIII-a

- Familia, celălalt pol din viaţa ta, probabil că a fost cea care te-a menţinut mereu în linia întâi. De aceea, te rog, să-mi vorbeşti şi despre ea !

  - Ţi-am zis mai devreme că soţia  m-a susţinut şi încurajat pe parcursul carierei mele. Dar până la încurajarea ei mi-au fost alături mama şi bunicul din partea ei.

  Am fost menţinut mereu în linia întâi de cele două fiice ale mele şi în ultimul timp şi de către Lucas, nepotul meu, pe care îl ador deoarece a dat nenumărate valenţe vieţii mele din ultimii ani. Altfel privesc lumea din jurul meu cred ; încerc să înţeleg divergenţele de opinie dintre tineri şi persoanele ajunse la vârsta a treia.  Observi că şi mie mi-a nins timpul în păr şi îmi place să cred că în cel mai frumos mod cu putinţă. Nu mă consider un mare înţelept, însă am acumulat o experienţă de viaţă, de trăiri intense pe care unii oameni nu le pot simţi toată existenţa lor.

    Familia a fost pentru mine ploaia de vară ce m-a spălat de nisipul strâns în cutele degetelor ostenite uneori de tot cenuşiul cules din locurile unde mergeam să adun informaţii. A fost mătasea aceea moale, a primei zile de primăvară cu care ne place să ne învelim după o iarnă lungă, gura de oxigen proaspăt, după o zi poate plină de stres de la serviciu...

  Soţia mea a fost umărul peste care-mi despleteam of-ul sufletului, iar fiicele mele au fost cei doi trandafiri albi, ale căror petale aruncau bobiţe de rouă în săruturi inocente pe obrajii mei, palizi câteodată. În lumina familiei mele m-am redescoperit mereu, am devenit victorios la sânul ei întâi şi-apoi la cel al lumii. Aş continua la nesfârşit cu semnificaţia Raiului meu familial... dar, devin mult prea sentimental şi - cum una din trăsăturile dominante ale zodiei mele- Rac-ul este sensibilitatea, n-aş vrea să mă dezbrac de vălul ei înaintea cititorilor, mai mult decât ar trebui.

     Dacă eu am reuşit să deschid poarta aerului timp de 16  ani cu multă măiestrie, soţia mea, Gina, a ştiut să-mi folosească mereu cheia sufletului, a cărei uşă a deschis-o întotdeauna cu uşurinţă. Mi-a înflorit acolo veşnicia, prin dăruirea celor două fiice, Lavinia şi Raluca, aşa cum spuneam mai sus, ramurile prin care mă înalţ la cer în fiecare zi.  A suflat cu lumina dragostei şi răbdării în candela căsniciei noastre menţinând-o aprinsă mereu.

   Să nu crezi că a avut o viaţă uşoară alături de mine ! Să ştii că bărbatul vieţii tale, omul prin care îţi respiră jumătatea inimii  este expus riscului, atunci când punea piciorul în carlinga avionului, nu este tocmai plăcut. Adeseori o tachinam şi-i spuneam că doar emoţiile mele au modelat-o interior atât de frumos, au făcut-o puternică şi i-au zguduit imaginaţia în cel mai special mod, i-au scos mereu gândurile din ţesătura lor strâmtă şi le-au dat posibilitatea să zburde. Treci la următoarea întrebare, că deja mi-ai smuls o lacrimă din colţul ochiului !

Interviu cu un aviator - partea a XII-a -

  - Aptitudinile conducerii nu ţi-au lipsit, mai ales că parte din funcţiile deţinute de tine s-au situat în acest sector . Vorbeşte-mi puţin despre ele !

  - Aşa cum ai amintit, majoritatea ocupaţiilor mele au fost de conducere.

  Într-adevăr, am fost redactorul şef al publicaţiilor menţionate mai înainte. Îmi plac funcţiile de conducere, mi se potrivesc ca o mănuşă. Şi, ca să fac o paranteză, un prieten îmi zicea cândva că numărul  1  semnifică cifra conducătorilor în numerologie, iar cum eu sunt născut într-o zi de 10, care prin adunare fadică înseamnă unu, iată că o explicaţie pentru aptitudinile mele au găsit-o alţii înaintea mea.

  Şi ca să rămânem în sfera cifrelor, hai să te uimesc cu o coincidenţă de numere. Codul meu de pilot sub care îmi desfăşuram convorbirile radio în primul an de şcoală a fost 515. Aceste cifre se regăsesc şi-n adresa mea de acasă, eu locuind într-un apartament cu numărul 51 la etajul 5. Observi că prin adunare fadică ne dă 11, adică de două ori cifra  1. Cu alte cuvinte cifra învingătorilor se regăseşte pe parcursul vieţii mele în mai multe momente importante. Nu vreau să fac acum o analiză numerologică, dar am amintit, fiindcă tot s-a adus în discuţie lucrul acesta şi s-au legat cumva de întrebarea ta cu aptitudinea de conducător. Iar cifra destinului meu este tot 11, îmi spunea un prieten care este pasionat de acest domeniu. Şi dacă te-am făcut curioasă, caută într-o carte de numerologie semnificaţia cifrei 11 !

  Din iunie 2005 până în prezent, ocup funcţia de preşedinte la F.U.A.P. Brăila, iar înainte, în perioada decembrie 2004-iunie 2005 am fost director  al federaţiei sus-menţionate (Federaţia Uniunii Asociaţiilor de Proprietari).

  Tot funcţie de conducere am deţinut şi în perioada august 1998 - mai 2004, fiind director şi inspector daune auto la Metropol Brăila.

   Mi-a plăcut să dăltuiesc întotdeauna corăbii puternice din sufletul meu. În care să încapă tot greul celor dragi, în care echipa să-şi înalţe catargul cât mai sus, iar eu în calitate de conducător al vasului să transform braţul fiecăruia în învingător. Am avut mereu o echipă unită, mi-a plăcut să cred că aceasta s-a datorat calităţilor mele manageriale. Iar unda de graţie mi-a plăcut să acopere nu doar condeiele, ci şi calităţile lor de oameni. Am văzut prietenii durabile cum au înflorit sub privirea mea şi asta m-a făcut să mă simt fericit.

  Când lucram în învăţământ, pentru că am fost şi dascăl o perioadă scurtă, îmi plăcea să sculptez din sufletele elevilor mei cele mai frumoase opere, să trezesc în ei vise şi aspiraţii înalte. Îmi plăcea să descopăr şi să scot furtuna dinlăuntrul lor, aşezând liniştea în loc.

   Chiar dacă par lipsit de modestie, recunosc, am fost un redactor şef bun, ce nu s-a dat înapoi dinaintea niciunei furtuni ce poate a lovit în mijlocul colectivului redacţional. Îmi place să cred că liantul dintre colaboratorii mei a fost iscusinţa mea. Iar sigiliul ce-a închis scrisoarea prieteniilor alese a purtat semnătura lui Marian Covache.

 Dar... aptitudinele de conducător nu sunt suficiente pentru a excela în activitatea ce-o desfăşori. Uitasem să-ţi zic că am avut o colaborare scurtă şi cu televiziunea, în calitate de redactor şef la postul Mega Tv. Îţi dai seama că aici nu vinzi decât imaginea, nu este suportul de hârtie de pe tarabă pe care luai banii, ci îi obţii doar din imagine.

  Este foarte greu  să poţi pune în aplicare aptitudinea aceasta de manager ! A unei redacţii de ziar sau a oricărei activităţi pe care o impresariezi !

  În presă nu este ca la croitorie: să-ţi alegi o armată de oameni şi să-i pui la treabă. Aici trebuie să faci o triere extraordinară a omului, a materialului uman. Nu oricine ştie să scrie, de exemplu, tu ai fost una din descoperirile pe care le-am făcut din cei 15  ani de presă şi mă laud cu lucrul acesta. Chiar dacă uneori doar scoicile de pe fundul mării ascund perle unice, îmi place să cred că eu am descoperit vreo patru aici, pe uscat. Printre foşnetul vântului de ţară, printre vuietul prelung al Dunării brăilene. Aşa că... alături de tine au mai fost vreo trei jurnalişti pe care îmi place să cred că i-am modelat cât mai potrivit. V-am dat acea formă de care aveaţi nevoie. Ştii cum se spune ! Aurul străluceşte altfel în mâinile dibace ale unui bijutier, spre deosebire de orice  mână ce îl atinge !

  Cum spuneam, în afară de tine mai sunt încă vreo trei jurnalişti care mi-au dat satisfacţii încă de la începutul colaborării. Rar mai întâlneşti oameni ce ştiu să mânuiască pixul cum aţi făcut-o voi.  Tot la Monitorul de Brăila am lucrat cu jurnalişti consacraţi ( adică aveau ceva vechime în presă) dar al căror produs nu era de-o calitate excepţională. Am avut surpriza neplăcută de a nu putea găsi în cadrul absolvenţilor de jurnalism brăileni, achiziţiile profesionale pe care să le fi învăţat în facultate, aşa cum mă aşteptam eu. Erau oameni care nu aveau abecedarul jurnalismului... deci vorbeam limbi străine când puneam problema pregătirii lor profesionale. Majoritatea jurnaliştilor de azi nu au cunoştinţele necesare exercitării unei astfel de profesii: sunt fie sociologi, psihologi, ingineri, preoţi chiar şi aviatori. Eu, pe lângă faptul că am făcut în tinereţe nişte cursuri de jurnalism, acele tabere U.T.C, m-am perfecţionat prin studiu individual permanent, am fost autodidact.

  Mi-a plăcut partea de ţinută a unui ziar, modul de prezentare al subiectelor, lucru pe care nu l-am întâlnit la tinerii absolvenţi de azi. Care nu ştiu măcar cum se face o aşezare a fotografiilor în pagină, titlurile, mărimea lor, caracterele ce trebuie folosite şi multe altele. În presă nu este de ajuns doar să ştii a scrie ; este nevoie de mult mai mult şi nu orice scriitor de la un ziar poate fi numit jurnalist, din păcate. Se fac greşeli simple, de la cuvinte paronime şi exprimări pleonastice, la multe altele. Un exemplu care mă enervează la culme, ar fi faptul că  există o localitate la noi în judeţ, pe care ar trebui să o ştie tot brăileanul, localitatea Gradiştea, leagănul fănuşian. Este numită de mulţi impropriu, Grădiştea. S-a mai făcut precizarea aceasta şi cu alte ocazii, dar observ că este nevoie să facem mereu educaţie cu anumiţi jurnalişti ai generaţiei de azi.   

Interviu cu un aviator- partea a XI-a

  - Cea mai frumoasă amintire din viaţa de jurnalist care a fost ? Cum s-a descurcat inima unui aviator sub terapia cuvintelor ?Ai da... un regat pentru a retrăi acea amintire azi ?

  - L-aş da, dacă l-aş... avea ! Cea mai frumoasă trăire a fost aceea când am realizat singur împreună cu domnul Constantin Ionescu - câteva numere ale ziarului Libertatea. Am avut atâtea materiale scrise încât directorul ziarului ne-a permis să tipărim câteva numere doar cu semnătura mea. Erau articole deosebite care punctau problemele la zi de atunci ; aproape tot ziarul era semnat într-o perioadă, Marian Covache, cu mici excepţii Constantin Ionescu. Atunci am primit cea mai mare încurajare posibilă pe care ar putea să o aibă un jurnalist. Chiar dacă sună a laudă, am avut cele mai multe semnături în cotidianul Libertatea la timpul cât am activat eu acolo şi - de ce să nu amintesc ? - erau jurnalişti de marcă în vremea aceea, nume precum : Rodica Oană, Virgil Matei, Liliana Mitulescu, oameni consacraţi în scris, nemaivorbind de Constantin Ionescu în prezent un ziarist de marcă al Brăilei. Din păcate şi domnia sa a îmbătrânit şi scrie mai puţin în prezent, scrie totuşi, dar nu la potenţa ce a avut-o  atunci...

  Alte satisfacţii au fost când am readus în prim planul presei brăilene cotidianul Monitorul de Brăila care intrase într-un con de umbră puternic. Când am plecat de la Arcaşul şi m-au chemat cei de la Monitorul de Brăila am reuşit, în doar şase luni de zile, să-l repun la locul ce-l merita pe piaţa presei brăilene. 

   Fiecare om, atunci când găseşte  teren fertil, trebuie să ştie cum să planteze un pom, mai ales în sufletul cuiva. Aşa se naşte statornicia. Mie îmi place să cred că am procedat astfel mereu.

  Şi... poate că  aş da chiar un... regat sufletesc, imaginar, pentru această perioadă, sau măcar  mi-aş stropi trei pahare de vise cu ea, aş lăsa lumina unui răsărit sublim să le traverseze sticla, iar din aroma razelor ce le vor reflecta m-aş stropi atunci când m-ar cuprinde dorul acelor vremuri.

Interviu cu un aviator - partea a-X-a

Capitolul al II-lea

Aroma vieţii de jurnalist, printre norii fumului de ţigară…

   Pentru că lumea brăileană, în mijlocul căreia trăieşti, te cunoaşte mai mult datorită celei de-a doua meserii pe care ai practicat-o cu succes - aceea de jurnalist - hai să facem un periplu prin perioada aceasta a vieţii tale.

   -Când ai decis să urmezi calea jurnalismului ? Care a fost momentul declanşator şi cine te-a determinat să-ţi prinzi de degete cătuşele unei meserii atât de creative şi puternice în acelaşi timp? Cuvântul scris sau vorbit este o armă puternică, iar tu ai ales să-l foloseşti chiar în profesie. 

    - Într-adevăr, nu m-am temut să arunc pentru a doua oară zarurile vieţii într-o profesie grea şi frumoasă în acelaşi timp. Este lumea cuvintelor, este biserica în care curg  lacrimile şi a of- urile lumii, dar şi realizările oamenilor talentaţi.  Dar... să încep cu primul pas:

  În februarie 1996 am avut un conflict cu unul dintre comandanţii mei din aviaţie: acesta voia să trec pe postul de navigator al unui echipaj ucrainean care urma să zboare în România. Am refuzat să plec cu acel echipaj, iar ulterior aveam să aflu că au căzut în apropierea Clujului şi că au ars toate cele trei persoane din aeronavă.  În urma acestui refuz, s-a creat un conflict între mine şi comandantul unităţii unde lucram. Încetul cu încetul, datorită divergenţelor de opinie dintre noi, starea de tensiune părea că ia amploare din ce în ce mai mult, de aceea, în astfel de condiţii nu mai aveam plăcere să-mi desfăşor aici activitatea.  Era undeva la şase ani după revoluţie, când fiecare făcea ce voia, cum voia  şi nu era tras la răspundere de nimeni.

   Într-o zi de marţi, 13 februarie, am scris un articol, nu-mi mai amintesc tema, pe care l-am trimis la un ziar local, Libertatea.  Am fost sunat de către directorul ziarului şi informat că materialul va fi publicat, iar domnia sa şi-a exprimat dorinţa de a ne vedea. Desigur, am dat curs invitaţiei, iar în urma întrevederii am consimţit la o colaborare. Îmi plăcea să scriu, îmi descoperisem veleităţi scriitoriceşti în  verile frumoase petrecute în taberele de pregătire U.T.C., când am făcut cunoştinţă pentru prima dată cu scrisul la Scânteia Tineretului.

 Am început o colaborare cu acest cotidian brăilean,  Libertatea, colaborare ce a ţinut din februarie până la 1 iunie 1996, dată în care mi-am luat transferul de la aviaţie, cu mult regret.

  Totuşi, mi-amintesc că nu m-am uitat în urmă şi mi-am început activitatea ca jurnalist, am încercat să mă contopesc cu noul loc de muncă de la Libertatea, cu care încheiasem deja un contract .

   Am promovat foarte repede, chiar este o evoluţie cu care mă laud, de la funcţia de redactor simplu, la redactor de rubrică, redactor principal de rubrică şi şef la departamentul social-economic.

  Pe fondul unor schimbări politice în România, ziarul a fost preluat de cineva cu care nu am împărtăşit aceleaşi viziuni ideologice. Aşa că a trebuit să-mi întrerup activitatea la Libertatea, după o perioadă scurtă de colaborare.

Interviu cu un aviator partea a IX-a

  - Zborul, pentru tine, a fost pasiune, ambiţie, dorinţă în a-ţi demonstra că poţi, sau o parte din fiinţa ta, pulsaţiile acelea de preaplin ce invadează minutul?

  - A fost o dragoste ascunsă câţiva ani, probabil până la adolescenţă şi pe care, de când am descoperit-o o păstrez cu sfinţenie în mine, şi-o voi păstra chiar până în momentul când voi merge să completez Escadrila din Ceruri, probabil.

   Primul impuls este să zic pasiune, dar... cred că iniţial a fost dorinţă, apoi ambiţie, muncă şi perseverenţă iar, în final, s-a transformat în adevărată pasiune.

  Şi da... dacă într-un minut, la o persoană normală pulsul trebuie să fie până la 80 de impulsuri parcă, pentru un aviator tot ce depăşeşte este preaplinul acela de adrenalină, care te menţine în forţă, care te transformă într-un vultur în ghearele căruia prada nu are nicio şansă (prada fiind cu siguranţă înaltul).

   - Ce satisfacţii ţi-a adus zborul în viaţă ? Cum te-a ajutat în viaţa personală, de zi cu zi?

   - Fiecare meserie pe care o practici îşi pune, fără să vrei, amprenta asupra comportamentului tău. Toate automatismele de acolo, le aduci în viaţa de zi cu zi sub forma îndemânării. Mai mult, viaţa de pilot cere un program riguros, sever chiar, pe care dacă eşti iscusit îl împleteşti şi-n viaţa personală bine. Am fost mereu un om punctual şi onest. Nu mi-au plăcut jumătăţile de măsură. Nu ! Corectitudinea şi cinstea au fost valori morale sub lumina cărora am acţionat mereu. Recunosc că zborul mi-a format un caracter solid, m-a format ca OM.

   - Vorbeşte-mi despre cel mai frumos moment al carierei de aviator şi cum te-a marcat ?

  - A fost momentul brevetării ca pilot. Mi-amintesc că în august 1980, Vasile Plecşa, un mare elicopterist, a venit la Bobocu, fiind inspector de zbor pe vremea aceea. În ziua când am primit brevetul de zbor, ţin minte că ne-am urcat în elicopter trei persoane : Vasile Pleşca, eu şi maistrul militar, Plăiaşu. Plăiaşu am aflat că a murit într-un accident de elicopter acum vreo doi ani de zile, Dumnezeu să-l odihnească în pace ! Şi... ca să-mi continui ideea,  după ce am decolat, mi-am executat misiunea ordonată cu succes. Spre uimirea mea,  Vasile Pleşca s-a dat jos în acelaşi timp cu mine din elicopter, mi-a dat mâna, m-a îmbrăţişat şi mi-a zis pe un ton hotărât: - De azi eşti pilot de aviaţie ! 

  Acesta pot spune că a fost cel mai frumos moment al carierei mele, când am căpătat încredere în propriile forţe şi când s-a împlinit cu adevărat visul meu. E primul poem al vieţii de pilot, pe care adeseori  îl  recit  în momentele mele de meditaţie.

Interviu cu un aviator -partea a VIII-a

  -Ce manevră de zbor ţi-a fost cea mai dragă, o efectuai perfect şi cu care îţi impresionai colegii?

  -Nu aveam una anume! Nu căutam să mă îndrăgostesc de o anume evoluţie, iar între mine şi colegi nu a fost niciodată o întrecere, o concurenţă. Noi ne făceam misiunile şi atât!

  A! În perioada când eram în şcoala militară, mai căutam câteodată să execut cea mai frumoasă aterizare. Sau cea mai frumoasă decolare. Mi-aduc aminte că totdeauna evitam să îmi iau la decolare ca reper, un autobuz în mers. Am avut un coleg, care decola spre est, dar practic ieşea cu avionul spre sud - est deoarece îşi lua ca reper un autobuz care circula între Focşani şi Mândreşti, spre Brăila. Asta ca să înţeleagă cititorul ce înseamnă ca un reper să fie un vehicol în mişcare.  

  - În perioada în care zburai, ţi se spunea de către superiorii tăi că pilotezi bine? Ai născut invidii , respectiv admiraţie, în inimile colegilor?

   - Admiraţie da, invidii nu cred.

   Instructorul niciodată nu-ţi spunea că eşti bun, pentru că ţi-ai fi luat lumea în cap şi cădeai fără să vrei în teribilism, probabil. Sigur, aveam după fiecare cursă aviatică şefi ce întocmeau după zborul de control nişte rapoarte care erau consemnate în carnetul de zbor.

  Mi-aduc aminte că pe atunci existau şi unele controale. Nu m-au mulţumit, pentru că erau subiectivi. Fiindcă dacă cineva nu voia să fii promovat, chiar nu erai. După părerea unui secretar sau altul de partid, care nu precupeţeau să ne facă adesea şicane. Era perioada comunistă, când chiar am avut şi multe satisfacţii. Recunosc că nu-mi aduc aminte cu plăcere de unii secretari de partid, care erau printre altele şi piloţi de recepţie şi control. Ne făceau fel de fel de probleme.

   Iar să fiu superior colegilor, nu am căutat niciodată ! Nici ei nu au avut astfel de ambiţii, din câte îmi amintesc. Noi am căutat să ne perfecţionăm cu toţii la fel. Nu ne-a animat o concurenţă pentru ceva mai mult,  în zbor.

 -  Piloţii, la fiecare zbor, jonglează cu moartea. Ei sunt nu doar stăpânii clipelor sunt chiar şi robii lor, fiind cu fiecare cursă la dispoziţia hazardului. Te-ai temut vreodată că te-ai putea prăbuşi ? Ţi-ai imaginat vreodată cum ar fi dacă nu te-ai mai  întoarce ? Te cuprindeau des astfel de întrebări, şi dacă da, cum le depăşeai?

   - Probabil de fiecare dată aveam un gând ascuns despre aşa ceva. Era riscul meseriei. Glumeam între noi pe această temă. Spuneam : -Măi, care ajunge primul în Rai să rezerve locuri şi pentru ceilalţi!  Sau : - Nu  uitaţi când zburaţi deasupra mănăstirilor aprindeţi o lumânare-două, poate şi-o rugăciune n-ar strica ! Ca să ne menţinem în relaţii cordiale cu Divinitatea ! 

Interviu cu un aviator - partea a VII-a

   -Cea mai mare realizare ce ţi-ai înscris-o în palmaresul meseriei de  aviator, care a fost ?

  - Au fost mai multe! Şi nu au fost remunerate cu decoraţii, diplome sau orice distincţie la care faci acum referire. Au fost realizările profesionale din care eu am căpătat experienţă şi sunt nepreţuite. Ele sunt imprimate în degetele mele dibace, în memoria mea distributivă de care trebuia să fac uz atunci când pilotam.

  Şi da... când privesc spre realizările mele simt că aurul strâns în icoane de sfinţi şi-a scuturat colbul peste cele 13 litere ale numelui meu... şi astfel am câştigat pe drept un loc onorabil în tabloul vieţii... iar pe chip mi s-a întipărit expresia unei fericiri gustate din plin. Acestea le consider eu realizări demne de a-mi încărca palmaresul sufletesc.

  - Dar cea mai neplăcută ? Care a fost nereuşita care ţi-a încărcat ochii de lacrimi în aşa fel încât ai simţit că-ţi fuge pământul de sub picioare ? Te-au marcat în timp astfel de momente?

   - Fiecare om care munceşte are experienţe frumoase, dar trece inevitabil şi prin momente de nereuşită. Aşa că, nici eu nu am fost ocolit de ele. Doar cine nu încearcă nu greşeşte! În fond eşecurile nu există. Ele sunt încercări care s-au soldat cu un altfel de rezultat decât cel scontat. Aminteşte-ţi ce-a spus Edison atunci când, după multe încercări, a inventat becul. Încercările anterioare  descoperirii însemnau muncă, pasiune, acţiune. Dar care, fără o pregătire iniţială, nu aveau vreun rezultat. De aceea le-a privit precum încercări, nicidecum nereuşite.

Interviu cu un aviator - partea a VI-a

 - După pornirea motorului, până să te ridici de la sol, ce simţeai?

  - Simţeam mirosul zborului cu fiecare inspiraţie şi expiraţie  ce-mi zvâcnea din trup în ritm alert. Degetele mele lunecau în cascadă peste butoanele din bord simţind impulsul lor năvalnic prin toată mâna dornică de a iniţia un nou zbor spre glorie, spre aventura altor clipe din clepsidra timpului meu. Avionul este precum un cal sălbatic, simte dacă eşti nesigur şi te atenţionează. Îţi cere precizie, iar mişcările tale aceasta trebuie să-i comunice. Şi abia apoi vei trăi senzaţia aceea a dominării, după ce v-aţi sincronizat propriile ceasuri: al tău, al pilotului deci şi al aeronavei. Simţi măreţia zborului în care te lansezi şi-aproape te contopeşti cu plămânii cerului şi respiri la unison cu ei... şi respiri... şi zbori... şi respiri... şi zbori... în sufletul pilotului se unesc lumi, se topesc frontiere...

  - Să zbori este un mare risc. Ţi se părea un joc, cu reguli dure, ce sfida gravitaţia sau decolai mereu cu ideea responsabilităţii în tâmple, iar în gânduri cu traiectoria stabilită dinainte? Aveai vreodată momente în care improvizai, în care lăsai pasărea să zboare după dorinţa inimii tale din acel moment? Ţi-ai permis un astfel de moft ?

  - În timpul zborului nu ai voie să trişezi. Niciodată! Să improvizezi da, atunci când situaţia o impune şi când - Doamne fereşte! - eşti în situaţia de a pierde comenzile aparatului de zbor şi ai datoria  să-ţi salvezi viaţa şi să încerci să readuci la sol aeronava.

  Atunci când eşti în aer, altfel se măsoară secundele vieţii. Aeronava nu admite compromisuri din partea pilotului, totul devine independent de voinţa sa. E... doar mâna destinului cea care conduce în astfel de momente. Şi datorită acestor clipe valoroase, când îţi joci viaţa pe un singur zar, aruncat la capătul orizontului, obţii nişte drepturi speciale, pe care nimeni, niciodată nu ar trebui să ţi le conteste.

  Dacă mi-am permis să zbor după placul inimii? Hm... nu a fost pilot care a rămas singur în aeronavă, mai ales după terminarea şcolii de ofiţeri şi să nu încerce să-şi facă de cap.  Este ca un lucru interzis. Te ispiteşte până cedezi. Am făcut destule prostioare recunosc, care puteau să mă coste chiar viaţa, dar a fost plăcerea de a descoperi pe propria piele ce se întâmplă şi de ce îţi era interzis să faci anumite manevre. Ştii povestea mierii din fagure. Eşti tentat să-ţi înmoi degetele în ea şi uiţi că există posibilitatea să fii înţepat de albine.

Interviu cu un aviator - partea a V-a

    - Atunci când pilotai, te simţeai acasă, în lumea ta? Se spune că  aviatorii lasă o parte din inimă la fiecare zbor pe care-l fac. Pentru tine cum a fost?

  - Aşa este ! Normal niciun zbor nu seamănă cu altul şi rămâne ceva din tine la fiecare. Plus că, cu fiecare zbor, ne risipeam discret parfumul la... uşile norilor pe care le scuturam de vise de fiecare dată. Pentru că... trăiam la maximum cum s-ar zice, în fiecare zi noi, aviatorii, cuceream câte un munte nou, orientaţi fiind de busola sfântă a Destinului. Şi... trebuia să biruim mereu, nu aveam voie să ne oprim, să ne temem, să amânăm un exerciţiu sau să rupem foi zilnice din calendarul Timpului fără să merite desprinderea ! Cred că fiecare pilot şi-a scris propria legendă în culoarul norilor, dar că nu toţi au avut curajul să o aştearnă pe hârtie. Pe mine, de exemplu, Dumnezeu m-a înzestrat şi cu aptitudini pentru scris şi de aceea poate mi-am notat zilnic în propriul jurnal frământările şi victoriile culese de pe traiectul cerului. Şi... DA: simţurile mele vibrau la cote înalte atunci când eram într-o aeronavă. Era lumea mea personală în care trebuia să-mi demonstrez abilităţile! Când era vorba de limita vieţii şi a morţii, de-acolo din văzduh, nu-mi negociam trăirile! Chiar iubeam viaţa de pilot ! Nu era un teatru ieftin cum observ că se joacă în alte domenii. Mie mi-a plăcut mereu să fiu sincer cu mine însumi, să-mi analizez mereu alternativele din portativul vieţii.

Interviu cu un aviator- partea a IV-a

   - Ai ascuns multe clipe în rama icoanelor  cu aviatori până ai învăţat descântecul manşei aparatului de zbor ?

  - Cu siguranţă, multe. M-am învelit cu mult exerciţiu aviatic datorită unor oameni minunaţi care m-au instruit. Dintre aceştia aş aminti cu plăcere profesionişti ce pot fi consideraţi deschizători de drum pentru mulţi tineri şi care ne-au ajutat să descoperim calităţi nedescifrate chiar de noi înşine. Oameni ce au reuşit să scuture clopoţeii curajului la poarta visurilor noastre şi ne-au întins braţele să zburăm. Au răscolit cu dibăcie aurul din sufletele noastre şi l-au trecut prin propriul foc până ne-au dat forma potrivită. Chiar dacă mă repet, aceşti oameni sunt : locotenent major Ioan Văetuş, primul meu instructor de zbor ; căpitanul Florin Labău, instructorul meu de la elicoptere. Îmi aduc aminte de răposaţii Victor Huci şi Mircea Toader, amândoi morţi în urma prăbuşirii aceluiaşi avion. Îmi amintesc cu recunoştinţă de Virgil Paliştan, de colonelul Ştefan Nicolae - primul meu comandant de escadrilă brăilean, de  ale cărui rădăcini brăilene am aflat după vreo 30 de ani de la momentul cunoştinţei noastre. Maiorul Dragomir Alexandru, brăilean - care chiar dacă era un dur în profesie -  mi-a lăsat o impresie deosebită, deoarece a fost unul dintre piloţii cu mare experienţă de zbor, având mii de ore de pilotaj efectuate în aviaţia sanitară, unde activase anterior venirii lui în Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie.

 Sunt câteva nume care mi-au venit acum în gând, însă au fost şi alţii. Ţin să precizez şi faptul că am avut o relaţie prietenească, nu neapărat de şef – subordonat cu majoritatea piloţilor ofiţeri. Cât am activat în aviaţie, nu a existat o relaţie de tipul acesta de superior versus subaltern, ci am avut o relaţie de amiciţie între noi.  Era şi firesc, pentru că, fiind în aceeaşi cabină, eram precum fraţii, împreună la dispoziţia hazardului.

Interviu cu un aviator - partea a III-a

   - Cum te-au răscolit emoţiile în momentul în care ai urcat pentru prima dată într-un aparat de zbor? Cum a fost la primul salt cu paraşuta ?

   - Primul zbor  a fost în anul întâi şi l-am executat pe Aerodromul Focşani, la data de 19 aprilie 1978, pe un avion IAR 823 de fabricaţie românească (la Fabrica de Avioane IAR Ghimbav- Braşov), avion înmatriculat cu numărul 10. Zborul a constat în 30 de minute de aclimatizare în raionul de zbor Focşani, timp destinat recunoaşterii acestei zone. Acest prim zbor l-am efectuat sub conducerea instructorului meu, locotenentul Ioan Văetuş şi a fost momentul acela special din cariera oricărui aviator, când am scris în catalogul cerului prima notă, când chipul meu s-a privit miraculos în oglinda norilor.

Interviu cu un aviator - partea a II-a

Capitolul I

Orizontul mai aproape între o decolare şi o aterizare

   A deschis poarta Raiului pământesc, în a zecea zi a lunii lui Cuptor a anului 1956, risipindu-şi mireasma dulce a dorinţelor în iarba meleagurilor buzoiene, fiind primul prunc al familiei Covache. Copilăria şi-a petrecut-o pe plaiurile ieşene, grădiştene dar şi în actualul oraş Ianca (de care s-a simţit adoptat pentru totdeauna), din judeţul Brăila unde a urmat şi cursurile Liceului Teoretic, făcând parte din elita generaţiilor ce-au absolvit aici, despre care spunea :

    Perioada liceului a fost minunată. Acum se ţesea cu fir de aur visele cu maşini zburătoare din timpul copilăriei, iar inima îmi bătea cât pentru doi, nerăbdătoare de a mă înscrie la şcoala militară de aviaţie, decizie pe care o aveam  înrădăcinată  deja în suflet. Aşa că... am râs, am plâns, am visat şi... la un moment dat m-am trezit în buzunar cu diploma de absolvent al liceului. 

  În anul 1977 se înscrie la Şcoala Militară de Ofiţeri de Aviaţie Aurel Vlaicu de la Bobocu, din judeţul Buzău pe care o va absolvi cu bine în anul 1980.

    Este perioada unor începuturi visate nu doar cu ochii minţii, ci şi cu cei ai sufletului. Când firul acela ce se prindea de capătul începuturilor mă trăgea cu aviditate spre cer, spre lumea aerului, când pasiunea zborului trecea sfioasă prin sita trupului meu şi îşi acumula colbul în suflet. Când visele nopţilor mele erau bântuite de legenda zburătorului Icar, doar că penele mele nu erau confecţionate din ceară, ca să se topească sub fierbinţeala soarelui, ci din o putere lăuntrică ce transforma imposibilul în posibil.

   Voiam să-mi iau revanşa acolo, sus, să dovedesc încă o dată că nimic nu a fost în zadar şi că-n istoria aviaţiei fiecare pas, fiecare descoperire făcută poate cu sacrificiul vieţii de multe ori, a meritat. Simţeam această sete permanent şi decisesem să merg pe drumul ales, iar toate aceste sentimente ce mă animau, mă făcea să simt cum zilnic din mine porneau aripi. Şi mi-au tot crescut... până la sfârşitul studiilor primului an al Institutului Militar, când pentru prima dată mi-a fost dat să scriu cu pala avionului  apartenenţa mea pe tărâmul cerului. 

Interviu cu un aviator- partea I-

  Fiecare om la un moment dat al vieţii a simţit că visele i s-au năruit, uitând astfel să-şi mai întindă aripile ca să zboare. Renunţă să mai caute ieşirea, decide că e mai comod să-şi pună cătuşele renunţării la idealuri. În astfel de clipe este nevoie de un imbold, de încurajare, de renaştere din propria cenuşă. Oare, de unde să-l luăm? De la un exemplu viu, după părerea mea! De la o persoană care a reuşit să învingă obstacolele vieţii fără teamă.

 Cu acest gând m-am decis să deşir firul istoriei vieţii lui Marian Covache, al cărui traseu profesional a fost unul deosebit, ce merită să fie luat drept model de către alţii. Sau măcar să învăţăm câte ceva din experienţa sa, din visele şi stăruinţele sale.

Portretul unui om: Marian Covache

    Ca să conturez profilul lui Marian Covache l-am rugat să înrămăm împreună un tablou al celor mai importante momente din viaţa sa, să-şi lase mărturisite viziunile ce i-au macinat interiorul sufletesc, în care ideile geniale s-au luptat, poate, între rostire şi nerostire.

  Animat de dorinţa unui ideal, acela de a cuceri înălţimile, s-a înscris la şcoala de ofiţeri de aviaţie, în setea sa de a se contopi cu cerul propriilor năzuinţe. Visul său, de a se ascunde în strâmtoarea norilor pentru a-şi consemna numele în istoria aviatorilor, înghesuit în buzunarul vârstei de 20 de ani, i-a dat elanul necesar până la împlinire.

   Dincolo de caracterul său tenace, voi încerca să ating acea fineţe de mătase lăuntrică, pe care încearcă să şi-o domine printr-o permanentă analiză şi  voinţă de fier. Şi poate voi descoperi cum a reuşit uneori să scoată la suprafaţă perle ascunse pe fundul mărilor vieţii, cu mâinile sale dibace, ce-au mânuit şi condeiul ani de zile, cât a fost om de presă. Arena jurnalistică l-a fascinat asemeni celei aviatice, de aceea a excelat în ambele profesii: aviaţia şi jurnalismul.

 Cum a reuşit să-şi lase puternic amprenta pe căile ce le-a străbătut? Cum a reuşit urma adâncă a pasului său să imprime excelenţa? Sunt întrebări pe care m-am decis să i le adresez!

 Pasiunea pusă în tot ceea ce a făcut, depăşirea  oricărui obstacol, fie el un program prelungit de lucru ori cine ştie ce încrengătură birocratică, trebuie mărturisită azi înaintea reportofonului,  fiindcă este un exemplu de urmat.

Despletind şoapte...

Cornelia Vîju - Despletind şoapte
Volum Poezii
Editura Olimpiada - 2011.

Prefaţă

    Neînvăluită în prea multe figuri de stil, Cornelia Vîju este o poetă romantică, după cum bine a intuit profesorul Constantin Gherghinoiu, în prefaţa primului ei volum de versuri, de o sensibilitate aparte şi o vulnerabilitate aşişderea.

  Nu ascunde lucrul acesta, din contră, scrierile sale trădează firea sa visătoare iar ea se dăruieşte cititorului în toată splendoarea sa, fără ascunzişuri.

  Versurile autoarei ţâşnesc din straturile gândurilor cu uşurinţă şi se rostogolesc pe albul colii de hârtie impulsiv, fără prea multă ,,analiză”. Cunoscând-o pe Cornelia Vîju, nu mă surprinde stilul său propriu, versul rupt din simţire şi trecut permanent prin filtrul inimii sale. Este un vers ce curge câteodată lin, alteori în cascadă, aşa cum este însăşi poeta, când blândă, când vulcanică.

  Cornelia nu scrie pentru un sector special de cititori, ea scrie pentru toată lumea, nu doar pentru categoria celor ce ştiu să facă o analiză literară asupra unui text. Ea lasă cuvintele să curgă cum simte în momentul respectiv al scrierii. Nu caută indicii, nu se ascunde după cortina filozofică a vieţii, poate din nepricepere sau poate că chiar nu-şi doreşte încă acest lucru. Zâmbetul ei ştrengar, precum şi marea sa iubire de oameni, se lasă despletit uşor în poeziile sale. Fără iubire poeta pare că nu poate respira, se sufocă aproape!

Interviu cu un aviator

Cornelia Vîju - Interviu cu un aviator - Marian Covache
Editura Olimpiada, Brăila 2011
Colecţia "Interviu"

Prefaţă

     Publicate într-un timp scurt, volumele: Ancoră la ţărmul iubirii, Căutător în propria viaţă şi Despletind şoapte... alcătuiesc opera literară de până acum a Corneliei Vîju, ca materie a conservării iubirii sale pentru spaţiul bărăganic în care trăieşte, munceşte, visează...

   Încă de la primul volum autoarea încearcă să se impună ca poetă, iar apoi ca şi prozatoare de certă valoare şi originalitate, universul poeziei sale înscriindu-se pe coordonatele generale, în direcţia tradiţionalistă, cumulând într-un timp scurt experienţe creatoare rafinate. Încearcă şi chiar reuşeşte să se cunoască pe sine, o parte de treaptă nouă, dar şi o reluare, o ridicare spre expresivitatea plenară a unor constante evidente încă de la primul volum.

   Cu volumul Interviu cu un aviator, am putea vorbi de o ruptură ce are ca graniţă trecerea de la un gen la altul, de la poezie la romanul realizat prin interviu, o carte cu aspiraţie spre armonie ilustrată într-un portret. Răspunsurile intervievatului preiau forme narative, ce susţin părerea mea că aici este de fapt vorba despre un roman cu biografie. O lucrare premergătoare primei etape de creaţie a Corneliei Vîju, o lucrare ce întreţine, dacă nu e cu supărare, cultul personalităţii personajului principal, imagini descrise cu o proximitate tradiţionalistă pentru adevăr, o ridicare spre expresivitatea precară a unor căutări în trăirea vieţii eroului.

   Cartea este plasată în timpul nostru, adică în contemporaneitate, după cum este şi viaţa pe care o trăieşte eroul cărţii, alături de alte cărţi din domeniul aviaţiei. Aici aş aminti cartea Mitu’ lui Mitu a scriitorului Dragoş Cojocaru, Editura Stef, Iaşi, 2011 – Paul Mitu un erou controversat, dar, în opinia mea, autentic prin trăirile din Mauritania. Surpriza acestor cărţi din domeniul aviaţiei, ar fi că au avantajul receptării de către mulţi iubitori de neprevăzut şi excelsior.

Căutător în propria viaţă

Cornelia Vîju - Căutător în propria viaţă - Eseuri
Editura Olimpiada - 2010

Prefaţă

   

       După debutul cu volumul de versuri ,,Ancoră la ţărmul iubirii”, Cornelia Vîju ,,ancorează” pentru puţin din peregrinările ei romantice printre noi, pentru a ne oferi cel de-al doilea volum al său ,,Căutător în propria viaţă”, cu dedicaţie pentru fiica sa. Prefigurase faptul că autoarea va reveni la temele poetice din volumul de debut, chiar profesorul Constantin Gherghinoiu, cel ce i-a semnat prefaţa primei cărţi: ,,Poeta de faţă are înzestrarea necesară  pentru a diversifica tematica textelor pe care le scrie şi le va mai scrie”. Şi iat-o făcând acest lucru la nici şase luni de la publicarea primului volum.

Ancoră la ţărmul iubirii

Cornelia Vîju - Ancoră la ţărmul iubirii
Volum poezii
Editura Olimpiada - 2010

Cornelia Vaju, Cornelia Vîju, Cornelia Viju

Cornelia Viju, Cornelia Vaju, Cornelia Vîju

Cornelia Vîju, Movila Miresii