Dezamăgirea

   

   

    Atunci când iluziile ţi se pierd într-un spaţiu gol, în suflet ţi se cuibăreşte dezamăgirea. Când apare, este precum ropotul scurt de ploaie, care-ţi erodează fiinţa, zdrenţuind-o în câteva clipe. Când îţi faci o speranţă, iar aceasta din diverse motive îţi este înăbuşită, aripile ce-ţi crescuseră, se frâng instantaneu.

  Câteodată te învinovăţeşti, crezând că dacă te-ai fi străduit mai mult, poate, ai fi încărcat mai mult tabloul aşteptărilor. Pot surveni în oricare plan al vieţii tale, însă cele mai grele, ai învăţat că sunt dezamăgirile din dragoste. Atunci când simţi că primeşti doar o iubire de ocazie, în schimbul unei iubiri întregi, profunde, ce o aşterni înaintea cuiva. Vrei să înveţi lecţia iubirii în fiecare zi, eşti un elev ascultător şi aştepţi să primeşti o notă bună. În schimb... ţi se oferă corigenţe, doar jumătăţi de măsură şi, firesc, atunci apare deziluzia. Îţi pui sufletul în palma persoanei dragi,  în speranţa că va revărsa asupra sa pocalul plin al iubirii. Te alegi doar cu un strop, care nu poate acoperi nevoia de dragoste a fiinţei tale. Ai nevoie de talerul plin al iubirii, pentru că, tu l-ai încărcat pe cel din partea ta, simţind  că doar aşa îţi poţi umple sufletul cu căldura ei. Însă... dacă aşteptările îţi sunt prea mari, sau adresate unei persoane nepotrivit aleasă, dezamăgirea reuşeşte să lase răni adânci! Din ele ţâşneşte continuu sângele... şi lacrimi cu care pământul se îneacă... şi florile ating ofilirea... căci, visul tău nu atinge împlinirea şi, astfel, reuşeşte să sape adânc în el, plânsul dezamăgirii. Şi te descurajezi, nu mai vezi limpede lumea din jur. Nu îţi mai pasă de idealurile tale. Iar semnele ce-ţi jalonau drumul, par a fi dispărut. În realitate, ele rămân acolo, doar tu nu le mai poţi observa. Lacrimile dezamăgirii îţi înceţoşează privirea şi, astfel, te împiedici şi cazi. Şi simţi cum te scufunzi... şi, parcă, nu ai putere să închizi uşa în urma ta. Chiar dacă dezamăgirea devine trecut, cu fiecare zi ce se scurge, tu rămâi ancorat în ea. Nu mai poţi privi înainte. Şi asta, doar pentru că ai simţit cum mâna iubirii s-a desprins de tine.

  Totul îţi pare schimbat... pentru că ai cerut prea mult... pentru că ai lăsat prea mult nerostit în relaţia ta. Iar povestea îţi va rămâne cu pagini  nescrise de iubire, vor fi doar simţiri mestecate în fălcile decepţiei... Dezamăgirea ţi-a furat atâtea iluzii... himere... speranţe... Chiar şi acei doi fluturi gingaşi ce-i zăriseşi pe bolta iubirii, i-a ucis indiferenţa dintr-o lume, ce ai crezut-o pentru o clipă, a ta! A rupt zăgazurile răbdării, ale raiului ce-l creaseşi în inimă doar pentru tine şi persoana de care te-ai îndrăgostit.

  Totuşi, iubirea te poate prinde cu celălalt braţ şi te poate ajuta să-ţi restabileşti priorităţile vieţii. Iar dacă inima ta este acum tivită cu colţurile deziluziei, nu uita că, astfel, a devenit mai frumoasă. Aşa a învăţat o nouă lecţie. Nu vrei să fii precum căpitanul corabiei care, de teama furtunii, îşi scufundă corabia cu tot ce este în ea!

   Cu atât mai mult vei avea satisfacţii în viaţa ta, cu cât reuşitele le-ai obţinut mai greu. Trebuie să înveţi să-ţi porţi crucea cu bucurie, nu ca pe o povară, pentru că, odată cu ea porţi iubirea divină.

  Lasă timpul să şteargă din amprenta dezamăgirii, puţin câte puţin, iar paharul răbdării va învăţa să se toarne iar, făcând din inima ta, din nou, sălaşul fericirii...

Cornelia Vîju