Spune STOP suferinţei!

     De ce să ţinem captivi, într-o relaţie, un partener care nu ne mai iubeşte? De care ne leagă doar o bucată de hârtie numită: ,,Certificat de căsătorie”... Nici o lege din ţara aceasta nu ne obligă să trăim alături de o persoană fără consimţământul nostru.

     Deunăzi, discutam cu o prietenă, despre ceea ce observăm în jurul nostru, la unele cupluri.

Sunt persoane care nu reuşesc să iasă dintr-o relaţie, din diferite motive: teama de a nu rămâne singur, neîncrederea în propriile forţe, lipsa unui venit, sprijin sau locuinţă, iar exemplele pot continua. Sunt situaţii şi situaţii, în care partenerii aleg să facă concesii ale căror motive le cunosc doar ei şi, chiar nu e cazul, să ne dorim a le intui.

     Iată ce se întreba prietena mea: De ce oare,  atunci când unul din parteneri vrea să iasă din relaţie, celălalt nu este de acord? Se transformă într-o falsă victimă?Că doar iubire cu de-a sila, nu se poate, cum bine ştim cu toţii! Iar atunci când afecţiunea a dispărut, nu a făcut-o singură, ci cu ajutorul nostru, prin atitudinile şi alegerile noastre!

      Motivul să fie un orgoliu exacerbat, răutatea, ori pur şi simplu dependenţa de partener, obsesia pentru el? Întâlnim, e-adevărat şi persoane decepţionate, nu neapărat de partener, ci de alte neputinţe, care îşi proiectează nereuşitele asupra celui de alături. Mai observăm şi tipul acela de oameni care practică o formă de vampirism energetic, prin care storc de energie, prin diverse modalităţi, omul de lângă ei.

    Sunt oameni şi oameni, unii mai pregătiţi, alţii mai puţin pregătiţi, care înţeleg că atunci când nu mai împarţi nici un sentiment de afecţiune cu cineva, este mai bine să schimbi direcţia şi să urmezi o altă cale... E prea scurtă viaţa ca s-o irosim şicanând şi chinuind sufletul de lângă noi! Căci suferinţa mai mare tot noi o trăim, cei ce ne comportăm astfel... Este vorba de acea jivină a neiertării, ale cărei gheare ne sfâşie spatele cu fiecare clipă în care o ţinem alături. Aşa cum spunea un mare teolog, este bine să ne scuturăm de ea, să iertăm şi să mergem mai departe, cu fruntea sus, cu inima liberă de orice sentiment negativ. La ce ne-ar folosi o suferinţă în plus când ea poate fi curmată cu o singură alegere?

   I-am amintit prietenei mele chiar cazul meu, viaţa mea personală. Faptul că am acţionat responsabil, aşa cum ar trebui să procedeze toate acele persoane ce se simt victimizate sau nevalorizate în propria relaţie.

  Că am trăit alături de fostul meu soţ o perioadă lungă de timp, este cunoscut de cei din comunitatea noastră. Că din diferite considerente, printre care copilul, am ales să rămânem în căsnicie, aşa de faţadă, ca să nu ştirbim, poate, ochii lumii, să nu dezamăgim rudele sau prietenii cu o despărţire oficială, iarăşi, a fost algerea noastră. Şi ... anii au trecut, copilul a crescut şi a înţeles că părinţii săi respectă un parteneriat, ba chiar ne-a atenţionat: ,,De ce aşa, mami? De e aşa, tati?” Şi, iată, cum propria fiică ne-a ajutat să luăm decizia finală şi să legalizăm separarea noastră.

    A trecut mai bine de un an de atunci, de la pronunţarea divorţului şi ne e destul de bine. Niciunul dintre noi nu mai oftează când vede ignoranţa celuilalt, indiferenţa sa. Nimic nu e mai dureros decât să fii căsătorit în acte, dar totuşi, să fii singur. Nici o formă a singurătăţii nu ne doare precum singurătatea aceea din căsnicie, când omul de alături nu ştie să-ţi fie sprijin şi să te ajute când ai nevoie. Din contră, respectul dintre noi a crescut şi asta tot datorită fiicei noastre care are nevoie să crească într-un mediu liniştit, în care mami şi tati sunt prieteni, nu duşmani. Chiar mă mândresc cu acest detaliu, destul de important, în anumite situaţii.

     Că după divorţ am observat cum multe femei din jur mă priveau cu mai puţină admiraţie, doar pentru simplul motiv că am avut curajul să ies din acel fals confort pe care mi-l oferea căsnicia cu fostul soţ? este o altă poveste!!! Că mi-am permis să ies dintr-o relaţie care nu-mi aducea bucurie, cum era firesc, este o altă poveste pe care, am s-o detaliez într-un material viitor, poate.

     Prietena mea m-a privit lung, şi-a amintit parcursul căsniciei mele pe care o cunoştea, desigur, deoarece mi-a fost alături. Mi-a spus că, într-adevăr, pasul pe care l-am făcut a fost unul curajos, de încredere în capacităţile mele când am decis să închid uşa tristeţii, iar momentul ales a fost doar atunci când am fost pregătită să înfrunt totul, de la reproşurile familiei, la invidia celor din jur.

   Aşadar, dragă cititorule, dacă condideri că relaţia ta este şubredă, ca să nu zic ,,moartă”, ieşi cât mai repede din ea, nu lăsa ca otrava suferinţei să-ţi intoxice sentimentele atât de nobile, pe care le ascunzi în tine! Nu lumea, nu cei din jur sunt importanţi. TU. Doar tu! Aşa cum nu ceri consimţământul lumii când intri într-o relaţie, de ce l-ai cere atunci când ieşi? Fă-ţi ordine în casa sufletului cât mai repede, iar praful pe care-l vei strânge, atunci când vei ,,aspira” prin cămările simţurilor tale, spală-l cu mirul IERTĂRII, care va veni, desigur, odată cu cel al UITĂRII. Nimic nu e mai important în viaţă decât propria linişte sufletească, pe care, dacă o avem, vom deveni bogaţi. Şi vom putea muta munţii din loc, apoi.

     CREDE în tine şi-n puterea ta! NU aştepta să-ţi bată cineva la uşă şi să te întrebe dacă eşti fericit sau dacă ţi-e bine. Nu întâmplător vorba aceea de duh a fost ţesută: ,,Dormi precum îţi aşterni!”

   Eu mi-am înfruntat temerile şi am reuşit. O poţi face şi tu. CURAJ!

Cornelia Vîju