Iertarea

   

      

 Desenăm greşeli mereu pe pânza vieţii, de aceea este necesară iertarea. Prin iertare, majoritatea greşelilor se şterg şi astfel oamenii eliberându-se de balastul lor, păşesc mai departe cu învăţătura lecţiilor primite, pregătiţi fiind acum pentru înfruntări viitoare, conform proverbului:,,Omul din greşeli învaţă!”

   Dacă cineva te jigneşte, loveşte sau printr-un anumit gest îţi greşeşte, ai datoria de a te ridica mai presus decât el şi de a-ţi înălţa sufletul în cea mai nobilă trăire umană, iertarea. Prin iertare, înveţi să îţi depăşeşti limitele. Iertând celui ce ţi-a greşit, în inimă se pogoară sentimente curate, plăcute înaintea divinului, este iubirea de aproapele tău care reprezintă comoara ascunsă în sufletul oricărui om.

   Dacă cel care îţi greşeşte îşi recunoaşte vina, făcându-şi curaj să te privească în ochi şi să îşi ceară scuze, îl ierţi cu uşurinţă, mai ales dacă regretă din suflet, iar tu vei simţi asta din vocea şi privirea sa. Dar, dacă cel care greşeşte nu recunoaşte, va primi iertarea însă îţi va pierde respectul.

 Capacitatea omului de a greşi este imensă. De aceea toleranţa trebuie să-şi facă sălaş în cămările sufletului nostru mai des, iar persoanele care ne greşesc, dincolo de iertarea noastră să primească şi uitarea presupusei greşeli, abia atunci iertarea poate fi considerată deplină.

  Greşeala unui copil poate fi iertată cu uşurinţă, deoarece nu vine din rea voinţă, ci doar din lipsă de experienţă. Căinţa unui copil pentru o greşeală săvârşită este sinceră de obicei, nu este ascunsă după tertipurile adulţilor.

  Dăruind iertarea celor din jur, sufletul parcă se eliberează, frustrarea şi stresul se adună mai greu sau deloc. Nu mai ascunzi în tine dorinţa aceea de a plăti cu aceeaşi monedă, de a-ţi face dreptate singur, de a pune în balanţă un gest la fel de murdar precum cel care te-a rănit, dacă ai iertarea înrădăcinată în fiinţa ta. Dacă gândurile ţi se împletesc zi de zi în iertare pentru aproape, interiorul tău se acoperă cu o mătase catifelată a iubirii, pentru că iertarea înseamnă iubire. Prin neiertare însă, îţi sugrumi sufletul parcă, devii irascibil şi neliniştit, iar ura prinde rădăcini în tine.

          Învaţă să atingi profunzimea dragostei prin iertare, iar lumea din jurul tău va deveni mai bună. Din pianul sufletului iertător va curge cea mai frumoasă muzică a vieţii, încărcată în străluciri de diamant, pentru că fiinţa ta este decorată cu această piatră, când ierţi.

     În pălărioara inimii să ascunzi mereu valori divine: iertarea, iubirea, credinţa. Dacă înveţi să le stăpâneşti, viaţa îţi va zâmbi în fiecare zi, ele au cea mai mare putere împreună, nu separat. Degetele lor să te sprijine ori de câte ori rătăceşti drumul, ori de câte ori greşelile lumii par să îţi tortureze fiinţa. În faldul gândurilor tale să le piteşti mereu parfumul, să-ţi iei energia de acolo şi o să vezi că oamenii se vor întreba cu ce eşti tu mai presus decât ei. Secretul va fi că tu ai învăţat să păstrezi neştirbite cele trei virtuţi umane  amintite mai sus şi  astfel seva vieţii tale va curge lin.

   Lasă iertarea să te mângâie, cu valul său suav de fiecare dată când ţi se greşeşte, îndepărtează-te de amintirile dureroase care poate te-au marcat pe cărările întortocheate ale vieţii, mergi mai departe cu sufletul curăţit de murdăria unei greşeli. Căci dacă îţi ştergi în fiecare zi oglinda sufletului cu iertare, strălucirea acesteia se va răsfrânge în jur şi va elimina de acolo sentimentele negative, luminându-ţi calea ce trebuie să o urmezi. Dumnezeu ţi-a dăruit iertarea, iar tu la rândul tău eşti dator să o oferi celorlalţi la infinit, ori măcar de şaptezeci de ori câte şapte, cum te învaţă chiar El.

  Este foarte important să găseşti putere să îţi ierţi chiar propriile greşeli, să poţi trece cu cerneală albă peste pagini înroşite de păcate, pe care la un moment dat le regreţi şi, abia atunci, te poţi considera biruitor în încercările vieţii. Şi astfel vei reuşi să îţi faci din iertare un mod de viaţă.

Cornelia Vîju

sursa foto 2: internet
foto 1- arhiva personala