Să ne amintim, astăzi, de ziua lui Nichita Stănescu...

Leoaica tânără, iubirea 

Leoaica tânără, iubirea
mi-ai sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

Şi deodata-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţişni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

Înger venit din astral...

Tu, înger din vremuri trecute

M-adulmeci pe-o zare de vis,

Aduni suspinele reci, mute

Ce pe al meu suflet au nins.

Mă treci prin a vieţii poartă

În tremur de fericire,

Culori pastelate în soartă

Îmi desenezi cu iubire.

Wow! Şeful şi-a cerut scuze!!!

   Vă povesteam că  zilele trecute mă contrazisesem cu al meu  şef, în legătură cu aptitudinile unui clarvăzător , pe care el  le considera ca fiind aceleaşi precum ,,calităţile" unui ghicitor... în cafea... În urma acestei contraziceri mă alesesem cu un atribut nu tocmai ideal, acela de ,,ţaţă" ceea ce ne forţase să scoatem din teaca cuvintelor săbiile pregătite să sfâşie...    

  Dar iată că astăzi a sosit şi clipa SCUZELOR mult aşteptate.

Iubirea ca un foc de paie...

- partea a II-a -

   Aşadar, Katia a început să povestească despre faptul că este studentă în ultimul an la Facultatea de Istorie, din cadrul Universităţii D. C., de-acolo, din Bucureşti, iar în timpul liber îi place să scrie despre diferite subiecte. A fascinat-o mereu jurnalismul şi, poate de aceea, s-a apucat de scris, pentru a-şi satisface această pasiune. I-a povestit despre planurile sale de viitor, despre faptul că dorea să urmeze şi un master în acelaşi domeniu, istorie, nu se decisese exact ce specializare, dar... toate vor veni la timpul lor.

  Emil o asculta tăcut, mai bătea în semn de nerăbdare din picior şi părea deranjat când Katia îşi aprinsese o ţigară. Îl servi delicat şi pe el, dar acesta îi replică că este nefumător şi că nu-l deranjează dacă ea îşi va satisface acest moft în timp ce vor servi cafeaua care sosise deja.

  După ce a povestit un pic despre el, Emil strănută adânc, iar Katia îi ură ,,noroc!” Făcu un gest normal, îşi scosese un şerveţel, se şterse şi, după cum era de aşteptat, îşi scoase ochelarii. Abia atunci Katia îi zărise pentru prima oară ochii şi... ceva o deranjă. Vedea nişte ochi tulburi, Emil avea o privire întunecată, tristă, de parcă în ei se ascundea toată durerea lumii.

  Ea, care sperase că doar soarele e un pretext pentru prezenţa ochelarilor, dorea ca Emil să aibă o privire vie, luminoasă. De fapt, realiză că inima sa se îndrăgostise doar de o privire pe care o anticipase de mult, de când comunica cu Emil prin mesaje. Nici o clipă nu s-a gândit că ochii lui ascundeau un om rece, un om chinuit de gânduri. Doamne, se îndrăgostise de-o himeră! Vocea i se schimbă, privirea parcă i se împăienjeni şi ar fi dorit în acea clipă să dispară, să se deschidă pământul şi să o înghită, aşa de dezamăgită era.     

    Oare, să fie adevărat? Acel om care vorbea atât de frumos, care părea atât de romantic, s-o fi înşelat atât de mult doar prin cuvinte? Era devastată de această constatare, dar se strădui să nu-şi trădeze gândurile şi se comportă normal în continuare. Regreta clipa când a acceptat întâlnirea, însă îşi repetă că nu ar fi descoperit aceste lucruri decât dacă ar fi procedat astfel.

Iubirea ca un foc de paie...

                 

-partea I-

        

         Era vară când Katia şi Emil s-au întâlnit prima dată. Se cunoşteau virtual, de puţin timp, prin intermediul facebook-ului, modulul social unde toată lumea e prietenă cu toată lumea şi unde se regăsesc oameni despărţiţi datorită căilor întortocheate ale vieţii. Îşi trimiteau adesea mesaje frumoase şi imagini pline de semnificaţii şi vorbe de duh, care le atrăgeau atenţia reciproc şi care le stârnise curiozitatea de a se cunoaşte mai bine, de a-şi cunoaşte unul altuia preferinţele. Ba au făcut şi schimb de adrese de e-mail şi-şi trimiteau mesaje şi prin acest mod, mai ales că, Katia nu intra zilnic pe facebook.  Emil a descoperit-o prima dată, a văzut pozele pe care Katia le postase acolo în albumul de fotografii, i-a răscolit un pic prin datele personale înainte să o adauge în listă şi, într-o zi, după multe like-uri ce-a dat la postările ei, s-a decis să o abordeze cu un mesaj privat care suna cam aşa:  Am observat că sunteţi scriitoare, n-aţi fi interesată să aflaţi un pic din experienţa unui pilot de supersonice, un om cu o pregătire temeinică, care a sfidat în zeci de rânduri viaţa prin munca pe care a făcut-o,şi care ar avea multe să vă povestească?

  Hei, dar cum să nu fie interesată Katia de un subiect de carte? mai ales că chiar se gândea să se apuce de un roman. Iar acum aşa, dintr-o dată, prietenul acesta virtual se oferă să-i furnizeze un subiect atractiv. Nu a stat prea mult pe gânduri şi a acceptat, i-a răspuns că abia aşteaptă să scrie despre o astfel de experienţă, ba chiar ar fi onorată, mai ales că chiar are un respect deosebit pentru aceşti oameni.

  Şi astfel, atenţia Katiei a fost captată de Emil, un bărbat cu o vârstă frumoasă, după cum spuneau datele din profil. Nerăbdarea de a se cunoaşte cei doi creştea cu fiecare mesaj pe care şi-l trimiteau, care nu era ales la întâmplare, fiind plin de semnificaţii.

  Emil era un maestru al cuvintelor, fascinat de opera lui Nichita Stănescu, Mihai Eminescu şi a filozofului Friedrich Nietzsche, pe care, se pare-i studiase în profunzime şi din operele cărora cita cu generozitate atunci când i se adresa Katiei. Un compliment astăzi, o apreciere profesională mâine şi iată cum curiozitatea fetei de a-l cunoaşte pe Emil creştea cu fiecare zi. Emil părea să aibă multe din calităţile pe care Katia le căuta la un bărbat, era inteligent, instruit, cu o vastă experienţă profesională şi de viaţă, şi care, colac peste pupăză, era şi un romantic asemeni ei.

  Hm! O fi mâna destinului? O fi vreo întâlnire karmică? Ceva parcă începea să înmugurească în inima Katiei, cu toate că nu prea voia să recunoască. Îşi repeta că cel mai bine ar fi să lase timpul să decidă ceea ce-i va lega şi dacă indiciile arătau că el este un bărbat potrivit pentru ea, n-ar trebui să grăbească lucrurile.

Se spune că avem prietenii pe care ni-i alegem...

Oare, chiar sunt o ,,needucată"?

Astăzi am descoperit că iar am pierdut un prieten...

I-am trimis o scrisoare în care îi explicam câte ceva (într-un e-mail, desigur).

Mi-a răspuns că refuză să citească acea scrisoare şi că... a şters-o. Reacţia mea a fost de genul: ,,- Hei, dar de ce eşti laş? Oare, de ce te temi?"

După părerea mea, consider că atunci când cineva ne trimite un mesaj ori o scrisoare electronică, e o chestiune de respect să o deschidem, să o citim, eventual să-i dăm şi un răspuns, chiar dacă conţine veşti bune sau mai puţin bune. Însă, prietenul acesta al meu a fost de altă părere, de aceea am avut proasta inspiraţie să-l numesc ,,laş".

Şi iată cum m-am ales cu atributul de ,,needucată"...

Clarviziune şi ghicit...

Zilele trecute m-am contrazis cu un prieten care afirma că cei doi termeni sunt sinonimi.

Degeaba am încercat să-l conving că sunt domenii diferite, practicate de persoane ce aparţin unor categorii sociale diferite, că, cândva, o prietenă clarvăzătoare mi-a salvat viaţa datorită unei viziuni pe care a avut-o doar gândindu-se la mine, că am sfârşit prin a fi numită ,,ŢAŢĂ"...

Mă întreba fetiţa mea...

- Mami, ce înseamnă tocilară? Unii colegi mă strigă astfel!

-Hei, micuţa mea, doar cei neputincioşi se exprimă astfel. Tu nu le da importanţă. Este jalnic când observăm că viermele invidiei roade în sufletele oamenilor de la vârste din ce în ce mai fragede. Acei colegi, care te strigă astfel, nu pot ajunge la performanţele tale şcolare şi ca să nu-şi recunoască propria neputinţă, preferă să te rănească cu apelative nepotrivite...Nu le da importanţă.

Tu, iubite, n-o să fii...

Mă voi lăsa de gânduri dusă

Şi voi spera c-o să revii

Te voi zări aievea însă

Dar tu, iubite, n-o să fii...

Voi răscoli cerul de vise

Chiar de aleile-s pustii

Te voi striga chiar din abise

Dar tu, iubite, n-o să fii...

Mâna înflorată a iubirii

    Timpul îşi bate leneş azi clipele în jurul meu şi mă determină să cad într-o stare de nostalgie. Uşor, îmi cobor gândurile în urmă cu ceva ani şi-mi amintesc de vremea când terminam clasa a patra, de petrecerea pe care am dat-o în momentul despărţirii de doamna învăţătoare. Îmi amintesc că atunci am simţit pe obraz prima lacrimă de nostalgie, deoarece mă despărţeam de cea mai blândă, caldă şi minunată dăscăliţă, învăţătoarea mea.

    Îmi amintesc că mama a fost cea care m-a ajutat să trec peste acele clipe grele, aş zice pentru orice copil, deoarece păşeam în ciclul gimnazial şi era normal să fiu un pic speriată. Cu siguranţă, orice copil a plâns în viaţă, dar am convingerea că lacrimile i-au fost adunate cu răbdare de fiinţa care i-a dat viaţă, de cea care i-a fost alături permanent - mama.

   Despre mama aş vrea să povestesc astăzi, despre ecoul care-l lasă ea în fiecare zi în inima mea, despre mâna plină de florile iubirii pe care mi le oferă în fiecare clipă.

    De statură potrivită, cu ochii căprui, pielea catifelată, cu vocea plină de iertare şi bunătate, mama este cea mai minunată fiinţă din viaţa mea. Şi-aşa cum orice frunză se simte ocrotită de ramura din care a crescut, astfel mă simt şi eu, permanent vegheată şi apărată de mama mea.

Alegerea...

    ,,Doua seminte stateau intr-o toamna alaturi, in pamantul fertil. Prima samanta a spus: Vreau sa cresc! Vreau sa-mi infig radacinile adanc in pamant si sa incoltesc scotandu-mi mladitele la suprafata… Vreau sa-mi inalt mugurii ca niste stindarde care vestesc venirea primaverii… Vreau sa simt cum soarele imi incalzeste si lumineaza chipul si cum roua diminetii imi binecuvanteaza petalele! Si a crescut. Cealalta samanta a zis si ea: Ce soarta mai am si eu! Mi-e teama. Daca imi infig radacinile adanc in pamant, nu stiu de ce voi da, caci acolo este intuneric. Daca imi fac drum prin pamantul aspru de sus, mladitele mele delicate ar putea sa se rupa… Daca imi deschid mugurii, vreun melc ar putea incerca sa ii manance.

Povestea vulturilor aurii

Undeva, departe, foarte departe de ţinuturile în care trăiau oamenii, era un ţinut foarte frumos, în care trăiau vulturii aurii. Erau păsări mari, frumoase. Li se spunea vulturi aurii pentru că aripile lor străluceau puternic în bătaia soarelui. Nu aveau toate penele de această culoare nobilă, ci doar penele de pe o aripă. Nu amândouă aripile străluceau, numai una – la masculi, aripa dreaptă, iar la femele aripa stângă. 

An de an, pe măsură ce puii creşteau, şi aveau la rândul lor alţi pui, părinţii bătrâni plecau în ultima lor călătorie: zburau zile îndelungate pentru a ajunge la Muntele Liniştii. Acolo unde muriseră şi părinţii lor. Şi părinţii părinţilor lor… 

Se mai spune că, după moarte, aurul de pe aripi se întindea peste tot, transformând trupurile în mici statui. Şi, ajungând aici, vulturii îşi puteau vedea statuile părinţilor lor, şi pe ale părinţilor părinţilor lor…Dar nici un om nu a ajuns acolo să se convingă dacă e aşa sau nu ...

Romeo Tarhon

Tu nu te-ai plictisit... ?

Tu nu te-ai plictisit să-mi ceri
Perverse pofte și să-ți fac
False plăceri, false dureri...
Plăceri ce dor, dureri ce plac?

Tu nu te-ai plictisit să-mi placi
Ca mică parte din decor
Și să primești când te prefaci
Dureri ce plac, plăceri ce dor?

Swami Krishnananda

  ,,Cine altcineva decât Dumnezeu poate restabili lucrurile în această lume? Noi nu am putea ridica nici măcar un deget fără voinţa Lui. Aşa cum se spune, nici măcar o frunză uscată nu poate fi mişcată de vânt dacă Tatăl Ceresc nu o doreşte. Întregul Univers este Divinitate - strălucitor, măreţ în gloria şi abundenţa lui. Noi nu am uitat că suntem o parte integrantă a lui.

Nu trece prin viață prea repede...

Un tânăr director conducea pe stradă, puțin cam prea repede, noul său Jaguar. Era atent la copiii ce ar fi putut țâșni de după mașinile parcate și a încetinit, atunci când a crezut că a văzut ceva.

Pe măsură ce mașina sa trecea, nici un copil nu a apărut. În schimb, o cărămidă a lovit una din portierele Jaguarului. A apăsat pe frână și a întors Jaguarul, la locul unde fusese lovit de cărămidă. A sărit furios din mașină, a pus mâna pe primul copil întâlnit în cale și l-a lovit de o mașină parcată, țipând:

„Ce a fost asta și cine ești tu? Ce crezi că faci? Aceasta este o mașină nouă și cărămida pe care ai aruncat-o te va costa mulți bani. De ce ai făcut asta?”

Copilul era speriat. „Vă rog, domnule, vă rog, îmi pare rău, dar nu știam ce altceva să fac,” a explicat el. „ Am aruncat cărămida, pentru că nimeni altcineva nu v-ar fi oprit…” Cu lacrimile șiroind pe obraji, copilul a arătat ceva lângă mașina parcată. „Este fratele meu” a spus. „A luat curba greșit și a căzut de pescaunul cu rotile, iar eu nu pot să-l ridic înapoi.”

Trist, copilul i-a cerut apoi, directorului: „Mă ajutați, vă rog, să-l pun înapoi în scaunul cu rotile? Este rănit și e prea greu pentru mine.”

Mamei

Cu dor nestins  mă însoţeşte,

În inimă iubire-mi toarnă-ades,

Privirea ei pasul îmi ocroteşte,

În şoapta-i caldă visele îmi ţes.

La tâmpla-i argintată de o vreme,

Simt cum mă înveleşte-n ruga ei,

Emoţia ce-n sufletul ei geme,

O văd oglindindu-se-n ochii mei.

La mulţi ani, FEMEIE!

..

Zvon de primăvară

Mugurii-au plesnit pe ramuri

Soarele e jucăuş,

Primăvara ne cântă la geamuri

Pe al ei arcuş.

Cerul curat ca oglinda

E lipsit de nori,

Vântul e dus cu colinda

Peste mări şi ţări.

Despre copilărie...

Ştii tu ce înseamnă să fii copil?

Înseamnă să crezi în dragoste, să crezi în frumuseţe, să crezi în credinţă.

Înseamnă să fii atât de mic încât spiridusii să ajungă să-ţi şoptească la ureche,

Înseamnă să transformi bostanii în caleşti şi şoriceii în telegari,

Josnicia în nobleţe şi nimicul în orice,

Căci orice copil poartă o zână naşă în sufletul lui."

Despre prietenie...

- Fără prietenie nu există viaţă !  (Cicero )

- Prietenia înseamnă un suflet în două trupuri. (Aristotel)

O primăvară plină de lumină şi iubire!

Ghioceii

Cu nerăbdare capul din zăpadă

Şi-au scos gingaşii ghiocei,

Este a primăverii serenadă,

Când din pământ răsar scântei.

Sunt argintii flori ce-n grădină

Ni-l vestesc pe  Mărţişor,

Voioase se înalţă spre lumină

În inimi strecurându-ne fior.

Cu sufletul înclinat către primăvară...

   Ghioceii poposesc deja în casele noastre, deoarece şi-au făcut apariţia prin grădiniţele de flori. Sau poate pe tarabele florăreselor de unde ni-i procurăm cu multă plăcere.

   Chiar dacă februarie nu şi-a aruncat ultima cămaşă cu care a îmbrăcat zilele iernii, florile ce vestesc primăvara, ghioceii, ne-au adus deja un surâs special pe chip.

  Nu mai este un secret pentru nimeni ce semnifică şnurul alb-roşu al mărţişorului, purtat de 1 Martie de femei şi fete, dar va rămâne un secret pentru fiecare, prima amintire legată de acest moment al renaşterii naturii, al trezirii din hibernare.

Aşadar, şnurul de mărtişor, alcătuit din două fire răsucite, colorate în alb şi roşu, reprezintă unitatea contrariilor: vară-iarnă, caldură-frig, lumină-întuneric. Şnurul se poartă de la 1 Martie până la sărbătoarea Floriilor, când mărtişorul se va lega de un pom înflorit, ca să ne aducă noroc.

  Nu vreau să fac mărturisiri complete despre cum am întâmpinat eu ani de-a rândul Mărţişorul, cum consider eu că ar trebui să celebrăm această zi, ci voi încerca să descopăr ce semnificaţie s-a ajuns să se dea acestuia în prezent. Nu vreau să mă refer la mărţişoarele pe care le oferim din respect noi femeile între noi, sau fetiţele între ele, ci la acele mărţişoare care sunt speciale tocmai datorită încărcăturii emoţionale transmisă de către cei ce ni le-au oferit. Acele micuţe simboluri primite din mâna soţilor, iubiţilor, prietenilor, colegilor...

Iubirea, doar ea...

  Dacă simţi că zbori, după ce i-ai auzit vocea, sigur te-ai îndrăgostit!


 Dacă fluturaşii din stomac s-au mutat în inimă, deja iubeşti la nebunie...

Copilăria

Este-o lume de poveste

Al vieţii zbor,

Care strânge făr’ de veste

Anii în fuior.

O zidim cu grijă-n suflet

Magia-i simţim,

Ne răscoleşte prin cuget

Timpul nu-i grăbim.

Înţelepciunea lui Socrate...

Intr-o zi, marele filozof s-a intalnit intamplator cu o cunostinta care alerga spre el agitat si care i-a spus: „Socrate, stii ce-am auzit tocmai acum, despre unul dintre studentii tai?”

„Stai o clipa”, ii replica Socrate. „Inainte sa-mi spui, as vrea sa treci printr-un mic test. Se numeste Testul celor Trei.”

„Trei?”

„Asa este,” a continuat Socrate. „Inainte sa-mi vorbesti despre studentul meu, sa stam putin si sa testam ce ai de gand sa-mi spui.
Primul test este cel al Adevarului. Esti absolut sigur ca ceea ce vrei sa-mi spui este adevarat?”

„Nu,” spuse omul. „De fapt doar am auzit despre el.”

„E-n regula,” zise Socrate. „Asadar, in realitate, tu nu stii daca este adevarat sau nu.

Acum sa incercam testul al doilea, testul Binelui.

Ceea ce vrei sa-mi spui despre studentul meu este ceva de bine?”

„Nu, dimpotriva…”

Puterea darului...

Într-un oraş, trăia odată un om tare zgârcit. Toată viaţa n-a făcut altceva decât să strângă şi să strângă tot mai multă avere. Niciodată nu i-a fost milă de cineva sărman. Nu dădea ceva de pomană, nici in ruptul capului. O singură dată, într-o duminică, trecând prin faţa unei biserici, i-a aruncat unui cerşetor doi bănuţi, în rest, toată viaţa lui nu a dat nimic. Când preotul îl întâlnea şi îl apostrofa, el răspundea mereu:

- Părinte, în lumea asta totul poate fi cumpărat. Cu siguranţă că şi în lumea cealaltă este la fel. Cu câte bogăţii am strâns eu, nu se poate să nu ajung în rai!Oricâte sfaturi i-ar fi dat preotul, el nu vroia să asculte. Azi aşa, mâine aşa, până când, într-o noapte, a avut un vis îngrozitor. Se acea că murise şi ajunsese la poarta Raiului, când, la intrare, Sfanţul Petru l-a întrebat:- Bine, omule, ce-i cu tine aici?- Sfinte Petre, aş vrea şi eu să intru în rai.- Da' crezi tu că poţi?- Sfinte Petre, dacă trebuie, eu plătesc. Am comori nenumărate ...si a inceput sa-si caute punga cu galbeni in buzunare dar nu a gasit nimic.- Mai caută, mai caută, poate vei găsi totuşi ceva!

De Dragobete...

Aş vrea în zi de Dragobete

Toate cărările să mă îmbete

Cu şoapte de iubire, tandre

Născute din dorinţe dalbe.

Şi-n orice loc pe und’ voi trece

Să mă întâmpine ale florilor buchete,

În care să-şi fi strecurat simţirea

Cea dulce şi mlădie, fericirea.

Contraste

de Virgil Carianopol

Sunt bucurii care-ntristează,
Sunt întristări ce fericesc,
Sunt zile fără de lumină
Şi nopţi adânci ce strălucesc.

Sunt adevăruri ce doboară
Şi sunt minciuni care ridică,
Sunt împăraţi, atotputernici
Ce însă tremură de frică.

La mulţi ani, fetiţa mea!

La mulţi ani, Ionela Georgiana!
Să-mi creşti mare, sănătoasă şi să fii în continuare o fetiţă silitoare în toate.
Azi împlineşti 13 ani şi întorcându-mi pentru o clipă cu privirea în trecut, parcă ieri veneai pe lume.

SE-AUDE PE ULIȚĂ

de Traian Dorz

Se-aude pe ulița satului meu

Un ropot grăbit de copite,

Un glas de departe ce vine mereu,

Un chiot de doruri cumplite.

E poate Iubitul, e poate chiar El!

Nu-mi spune că-i vântul, străine!

Căci azi eu zic „poate” și mâine la fel,

Dar poimâine sigur că vine.

Despre speranţă, Pavel Coruţ spune...

   Speranţa este cel mai puternic sentiment pozitiv prin care oamenii se deosebesc net de animale. Speranţele nu mor niciodată, spune un proverb adevărat.

   Speranţele şi visele adiacente îşi au rădăcinile în subconştient, în cele mai profunde straturi ale creierului uman. Ea se dezvoltă şi se întăreşte pe tot timpul vieţii cu excepţiile patologige de pesimism şi depresie. Relaţiile dintre speranţă şi credinţă sunt directe şi puternice. Ele se interferează strâns, se împletesc, se ajută reciproc.

   Toate speranţele sunt pozitive şi influenţează în mod benefic credinţele legate de ele. Intensitatea şi dimensiunea speranţei diferă de la om la om, în funcţie de modul de organizare al sistemului nervos, al educaţiei şi al experienţei de viaţă.

Din Scrisoarea Unei Bătrâne

de Elena Farago 

O, lasă-ţi obiceiul de-a răscoli în scrum
Prilejuri de durere în biata cale-a vieţii, -
Ci scaldă-ţi ochii limpezi în roua dimineţii,
Şi nu-ntreba ţărâna de urmele din drum...

E vitregă ţărâna şi sfatul ei avan, -
La ce s-o-ntrebi de ochii ce vor fi plâns pe cale?
Ni-s scrise-n cartea vieţii, la toţi, şi dor şi jale
Şi drumul fiecărui e răbojit pe-un plan, 

Pavel Coruţ spune ....

   Încrederea este un sentiment uman pozitiv care ne binedispune şi ne întăreşte siguranţa de viaţă.

  Opusul ei, suspiciunea este un sentiment negativ care cheltuie în mod nociv energie psihică cu fantasme şi bănuieli neîntemeiate.

   Suspiciunea poate evolua către o boală psihică gravă – paranoia, boală în care individul atins nu mai crede în nimeni şi nimic.

Ochi rugători

În ochii tăi citeam adesea ruga,

De-a reuşi să rupi singurătatea,

Simţeam că vrei şi că doar fuga

Spre mine, îţi aduce libertatea.

În ochii tăi vedeam abisul care

Te cuprindea din ce în ce mai mult,

Te răzvrăteai precum un val pe mare,

Te risipeai prin al vieţii tumult.

Casa sufletului

Un batrân tâmplar se afla în pragul pensionarii. Era înca în putere de aceea patronul sau îl mai dorea la lucru în echipa sa. Cu toate acestea, batrânul era hotarât sa se retraga, pentru a duce o viata mai linistita alaturi de familie. Renunta la un salariu bunicel, dar prefera linistea.

Cu parere de rau pentru pierderea unui mester asa de priceput, patronul îi ceru sa mai construiasca doar o singura casa. Batrânul accepta, însa nu mai punea suflet în ceea ce facea. Chema ajutoare nepricepute si folosea scânduri nepotrivite. Si lui îi era rusine de cum arata ultima lucrare.

Când în cele din urma o ispravi, patronul veni sa o vada. Îi darui tâmplarului cheia de la intrare, zicându-i:

-  Aceasta este casa ta, darul meu pentru tine!

Tâmplarul ramase uimit. Ce mare rusine! Daca ar fi stiut ca îsi zideste propria casa, atunci ar fi facut-o cu totul altfel.

Adevărata comoară

Un tânăr era foarte supărat că nu are mai mulţi bani, că nu-şi poate cumpăra tot ce-şi dorea. Se plimba trist pe stradă, neştiind cum să iasă din această situaţie. Dar, cum mergea el aşa, s-a lovit deodată de cineva. Mare i-a fost mirarea să vadă că, din neatenţie, a dat peste un om sărman, fără vedere. Încerca bietul om să se ajute cu un baston şi să găsească drumul spre casă. Tânărul nostru l-a ajutat, conducându-l de braţ.

Văzând cât sunt alţii de necăjiţi, tânărul nu s-a mai gândit, de atunci, decât la un lucru: cât de bogat este el. Nu avea bani pentru tot ce şi-ar fi dorit, dar avea comoara cea mai mare din lume, pe care banii nu o pot cumpăra: sănătatea cu tot ce izvorăşte din ea, putere de muncă, bucurie şi voie bună.

Acum îşi dădea seama că sunt oameni care au rămas ologi în urma unor accidente. Dar picioarele sale îl puteau duce oriunde. Alţii au rămas orbi. El putea să vadă, însă, clipă de clipă, toate frumuseţile din jurul său.

Ascunde...

Ascunde-mi visele în taină,

Să nu te văd când le ucizi,

Ascunde-le, căci din lumină

Le-am plămădit cu ochii uzi.

Ascunde-ţi vorbele de sânge,

Al meu auz să nu loveşti

De malul gândului ce frânge

Atâtea tainice poveşti.

M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire

de Mihai Eminescu

                        M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire,

                        Cu sărutări aprinse şi cu îmbrăţoşări!

                        Ştiai c-o măiestrie ce nu am cunoscut-o

                        Ca nervul cel din urmă în mine să-l trezeşti.

                        Demonic-dureroasă era acea simţire ­

                        Dureri iar nu plăcere a tale sărutări...

                        Şi pân-acum îmi pare că tu eşti un băiat

                        Ce-n haine de femeie şiret s-a îmbrăcat.

                        Şi Dumnezeu te ştie... Tu ai un sân frumos,

                        Tu ai o gură plină şi roşă voluptoasă;

                        Şi părul tău cel negru în unde de-abanos

                        Ajunge până la şale în unde luminoase;

                        Şi vorba ta e vie şi ochiul languros

                        Şi mâna ta cea fină e dulce, mângâioasă;

                        Şi totuşi mi se pare că-n fire-ţi e-o greşeală

                        De împli al meu suflet c-o boare de răceală.

Despărţire

 de Elena Farago

                         În mohorâta dimineaţă

                        Mijesc luminile ca-n fum,

                        Şi parcă dincolo de drum

                        S-a isprăvit cu orice viaţă,

                        Că nu mai poţi zări, de ceaţă,

                        O streaşină, un pom, un fum...

                        Şovăitor vă-ntindeţi pasul

                        Sub greul jilavului nor,

                        Vă doare-al inimii fior,

                        Vă-neacă lacrimile glasul,

                        Şi mut rămâne "bun rămasul"

                        Pe buzele ce parcă mor...

Şi iar mi-i sufletul la tine...

       de Elena Farago                 

                         Şi iar mi-e sufletul la tine

                        Atât de-ntreg,

                        Atât de tot,

                        Că-mi sorb o lacrimă şi-mi pare

                        Că cere,

                        Mângâie,

                        Şi doare,

                        De parcă tu ai plâns-o-n mine,

                        De parcă ţi-am venit de tot...

                        Aşa! dă-mi mâinile-amândouă,

                        Şi ochii amândoi mi-i dă,

Mulţumesc din inimă!

     Mulţumesc din inimă acelor oameni deosebiţi care s-au oprit sâmbătă, 26 ianuarie 2013, şi m-au ajutat....când eu am făcut accidentul, pe DN 22, Brăila - Râmnicu Sărat.

Dacă întâmplător vreunul din ei, va ajunge pe pagina blogului meu şi va citi acest mesaj, îl rog frumos să-mi lase un mesaj, deoarece dincolo de mulţumirile pe care le voi oferi din inimă, aş dori să le dăruiesc o carte din cele scrise de mine. Ştiu doar că au fost tineri inimoşi, curajoşi şi demni de tot respectul meu. Probabil, Dumnezeu a vrut ca ei să fie acolo la momentul potrivit pentru a-mi acorda ajutor. 

Necuvintele

de Nichita Stănescu

El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am inclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.

Cuvintele...

       Cuvintele nu sunt un joc de artificii, ele sunt arme care pot ucide sau  


        înălţa.(Gabriel Ţepelea)

24 ianuarie 2013 - 154 de ani de istorie-

Alexandru Ioan Cuza - înfăptuitorul Unirii de la 24 ianuarie 1859 ...

l

A domnit în perioada anilor: 1859-1866

Se trăgea dintr-o veche familie de moldoveni, din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici. Cuza s-a născut la 20 martie 1820. A învăţat pâna în 1831 la Iaşi, unde a avut colegi pe câţiva dintre viitorii săi colaboratori, între ei Vasile Alecsandri. E trimis apoi la Paris, unde işi ia bacalaureatul în litere. S-a întors apoi în ţară şi a intrat în armată. S-a căsătorit în 1844 cu Elena Rosetti. 

l

l
Se











răg

l

Unirea Principatelor Române cunoscută şi ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea de la 1918) a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea şi reprezintă unificarea vechilor state Moldova şi Ţara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza şi de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Ţara Românească .

Hora Unirii, de Vasile Alecsandri  

l Hai să dăm mână cu mână

Cei cu inima româna,
Sa-nvârtim hora frăției
Pe pământul României!

Iarba rea din holde piară!
Piară dușmănia-n țară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori și omenie!

Lucian Blaga

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii 

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,

Mihai Eminescu

Criticilor mei 

Multe flori sunt, dar puţine
Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieţii,
Dar se scutur multe moarte.

E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune,
Înşirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.

Dar când inima-ţi frământă
Doruri vii şi patimi multe,
Ş-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte,

Georgiana Ionela Vîju

Prinţesa mea frumoasă...

Îţi mulţumesc, Moş Crăciun!

...Că nu m-ai uitat şi mi-ai adus cadoul pe care ţi l-am cerut. Chiar dacă a ajuns abia ieri la mine....La mulţi ani, Moşule!

Încrederea în sine...

   Încrederea de sine înseamnă aprecierea şi valorizarea propriei persoane. Mai exact: a avea o atitudine pozitivă - ne apreciem în tot ceea ce facem bun; suntem siguri de calităţile noastre - ne controlăm viaţa şi suntem în stare să facem tot ceea ce dorim. 

   Imaginea de sine ne influentează comportamentele, de aceea este important să ne percepem cât mai corect, să dezvoltam convingeri realiste despre noi inşine. Există persoane care, deşi au o înfatişare fizică plăcută, se percep ca fiind fie prea slabe sau prea grase, prea înalte sau prea scunde, insuficient de inteligente etc.

    Încrederea în sine este unul din fundamentele personalităţii noastre, un ax care susţine şi ne influentează tot timpul. De câte ori nu facem ceva pentru că n-am avut încredere în noi? De câte ori nu ne privăm singuri de ceva pentru că nu am avut suficient curaj? 

  Au fost destule situaţii când nu m-am înscris la anumite concursuri doar pentru că nu am avut încredere în mine că pot reuşi. Ulterior am regretat că nu am încercat, dar... recunosc, în viaţa mea am avut destule momente când nu am avut încredere să dau un răspuns la o lecţie, deoarece nesiguranţa mi-a luat elanul.

Crăciun fericit!

Un Crăciun plin de lumină, tuturor vizitatorilor mei!