M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire

de Mihai Eminescu

                        M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire,

                        Cu sărutări aprinse şi cu îmbrăţoşări!

                        Ştiai c-o măiestrie ce nu am cunoscut-o

                        Ca nervul cel din urmă în mine să-l trezeşti.

                        Demonic-dureroasă era acea simţire ­

                        Dureri iar nu plăcere a tale sărutări...

                        Şi pân-acum îmi pare că tu eşti un băiat

                        Ce-n haine de femeie şiret s-a îmbrăcat.

                        Şi Dumnezeu te ştie... Tu ai un sân frumos,

                        Tu ai o gură plină şi roşă voluptoasă;

                        Şi părul tău cel negru în unde de-abanos

                        Ajunge până la şale în unde luminoase;

                        Şi vorba ta e vie şi ochiul languros

                        Şi mâna ta cea fină e dulce, mângâioasă;

                        Şi totuşi mi se pare că-n fire-ţi e-o greşeală

                        De împli al meu suflet c-o boare de răceală.

                        Şi ştii, nefericito, că ochiul tău m-atrage

                        Ca un magnet ­ şi totuşi în taină îl respinge.

                        Credeam întâia dată că te iubesc ­ şi-n urmă totuşi simt

                        Că sângele meu este duşman la al tău sânge.

                        Ah! cine m-a pus oare să-ţi spun într-un ceas rău

                        Că te iubesc... Iubirea de suflet nu te stinge

                        Cum stinge-astă simţire ­ ca şi o piază rea ­

                        Suflarea, mintea, pieptul, singurătatea mea.

                        Dar am lăsat eu iute al fiinţei tale cerc.

                        Ca dintr-un somn magnetic eu m-am trezit îndată...

                        Prezenţa ta vreodată în viaţa-mi n-am să cerc ­

                        Căci de o dureroasă beţie mă îmbată.

                        Nu ştiu nici ce gândiri am, nu ştiu nici unde merg

                        Şi simt că toată firea îmi e întunecată...

                        Ai fi ucis şi capul şi inima din mine

                        Dacă-n a tale laţuri eu m-aş fi prins mai bine.

                        Cuvântu-mi pentru tine nu avea înţeles,

                        Cuvântul tău pe mine mă înciuda adânc.

                        Cu cât-amărăciune îţi răspundeam ades,

                        Cum îmi plăcea în suflet ca să te fac să plângi

                        Şi printr-o nedreptate părea că mă răzbun

                        Dacă din a mea cauză plângeai tu vreodată.

                        Ah! sufletele noastre nu sunt de fel armonici

                        Şi sunt ca două note cu totul discordante...

                        Cu tine numai în lume putere-aş fără milă

                        Să fiu... Căci tu pe mine m-ai făcut slab şi moale,

                        Cu-a tale vorbe vane pierdut-am seri ori zile...

                        M-ai speriat adesea cu-a tale gânduri goale...

                        Dar nici nu eşti femeie... Un demon tu îmi pari,

                        Ce-ascunde foc din Tartar şi-o cumplită răceală.

                        Fără nici o armonie e toată viaţa ta;

                        Tu eşti cumplit de bună, cum eşti cumplit de rea.

                        Cum mulţămesc eu sorţii că am scăpat de tine,

                        Făr-a comite, doamnă, păcatul moştenit.

                        Azi iarăşi mă văd singur şi fericit şi bine!

                        Azi muza mea mă cată cu ochiul liniştit.

                        Acele nopţi turbate de doruri şi suspine

                        S-au dus ca un vis negru, sălbatec şi urât!

                        Azi iarăşi capu-n visuri eu îl cufund prin cărţi

                        Şi în tăcere îmblu prin norii cei deşerţi.

                        Şi în fereastră vântul cu degetele pare

                        Că bate lin şi dulce şi vâjâie încet;

                        Urechea iar îmi sună în linişte şi iară

                        Simt inima că-mi bate de-un dor învăpăiat!

                        În minte mi se-adună mii visuri zâmbitoare,

                        Căci nu te văd pe tine, ce crud le-ai speriat

                        Din tainica lor umbră... şi sufletu-ţi fierbinte

                        Abia-mi mai e o slabă aducere aminte...