Iubirea ca un foc de paie...

- partea a II-a -

   Aşadar, Katia a început să povestească despre faptul că este studentă în ultimul an la Facultatea de Istorie, din cadrul Universităţii D. C., de-acolo, din Bucureşti, iar în timpul liber îi place să scrie despre diferite subiecte. A fascinat-o mereu jurnalismul şi, poate de aceea, s-a apucat de scris, pentru a-şi satisface această pasiune. I-a povestit despre planurile sale de viitor, despre faptul că dorea să urmeze şi un master în acelaşi domeniu, istorie, nu se decisese exact ce specializare, dar... toate vor veni la timpul lor.

  Emil o asculta tăcut, mai bătea în semn de nerăbdare din picior şi părea deranjat când Katia îşi aprinsese o ţigară. Îl servi delicat şi pe el, dar acesta îi replică că este nefumător şi că nu-l deranjează dacă ea îşi va satisface acest moft în timp ce vor servi cafeaua care sosise deja.

  După ce a povestit un pic despre el, Emil strănută adânc, iar Katia îi ură ,,noroc!” Făcu un gest normal, îşi scosese un şerveţel, se şterse şi, după cum era de aşteptat, îşi scoase ochelarii. Abia atunci Katia îi zărise pentru prima oară ochii şi... ceva o deranjă. Vedea nişte ochi tulburi, Emil avea o privire întunecată, tristă, de parcă în ei se ascundea toată durerea lumii.

  Ea, care sperase că doar soarele e un pretext pentru prezenţa ochelarilor, dorea ca Emil să aibă o privire vie, luminoasă. De fapt, realiză că inima sa se îndrăgostise doar de o privire pe care o anticipase de mult, de când comunica cu Emil prin mesaje. Nici o clipă nu s-a gândit că ochii lui ascundeau un om rece, un om chinuit de gânduri. Doamne, se îndrăgostise de-o himeră! Vocea i se schimbă, privirea parcă i se împăienjeni şi ar fi dorit în acea clipă să dispară, să se deschidă pământul şi să o înghită, aşa de dezamăgită era.     

    Oare, să fie adevărat? Acel om care vorbea atât de frumos, care părea atât de romantic, s-o fi înşelat atât de mult doar prin cuvinte? Era devastată de această constatare, dar se strădui să nu-şi trădeze gândurile şi se comportă normal în continuare. Regreta clipa când a acceptat întâlnirea, însă îşi repetă că nu ar fi descoperit aceste lucruri decât dacă ar fi procedat astfel.

  Emil îşi şterse fruntea, îşi reaşeză ochelarii şi deschisese o discuţie despre vreme, despre temperaturile ridicate de afară şi despre încălzirea globală de care se tot vorbeşte pe toate canalele de comunicaţie. Katia nu mai auzea nici un cuvânt din ceea ce rostea el, realiză că iubirea ei a fost doar un foc de paie şi că omul din faţa ei este un om obişnuit, doar care avea nişte cunoştinţe de specialitate în domeniul aviaţiei şi cu o pasiune pentru literatură, asemeni ei. Probabil că el nici o clipă nu a intuit ceea ce spera ea de la întâlnirea aceasta, decât faptul că îi plăcea cum scrie, îi plăcea cum arată, după cum îi mărturisise deja şi nimic mai mult.

  Ceştile de cafea s-au golit, iar vorbele Katiei nu mai alunecau cu atâta uşurinţă ca la începutul întâlnirii, deoarece descoperise că chipul lui Emil nu era acel chip la care ea visase, acel chip pe care ea îl asociase cuvintelor scrise de el.

  Se scuză că mai are o întâlnire importantă la care trebuie să ajungă, se ridică şi îi mulţumi lui Emil pentru acele momente şi pentru cafea. El se ridică, se oferi s-o conducă la maşină, însă ea-l refuză şi-i promisese că vor comunica în următoarele zile pentru a stabili cum va decurge colaborarea lor scriitoricească.

  Se urcă în maşină, porni motorul şi se înscrisese repede în traficul care-i solicită atenţia maximă. Deschisese radioul, unde o melodie de dragoste părea că-i face în ciudă şi dintr-o dată o lacrimă se prelinsese uşor din ochiul ei aproape gol. Ştia că nu va mai exista colaborare între ea şi Emil, deoarece ei nu-i plăcea chipul său, nu-i plăcea cicatricea din colţul ochiului drept, indiferent cum o obţinuse. Era convinsă că nu ar suporta să petreacă ore în şir împreună, momente în care el ar fi fost intervievat în legătură cu cartea, ştia că de a doua zi urma că întrerupă orice comunicare cu el. Era tristă şi dezamăgită de ea, de faptul că a putut să se înşele atât de mult în privinţa unui om.

  Realiză că nu întotdeauna iubirea poate fi minunată, autentică, nu se poate ivi la prima vedere, ci poate fi un simplu foc de paie, pe care ea, inconştient, îl aprinsese cu gândurile ei visătoare.

  Ajunse acasă, intră în baie, se băgă sub duş şi porni repede apa lăsând să o spele de toată greutatea acelei zile...

sfârşit

Cornelia Vîju