La-nceputul serilor

Liniştea te-nsoţea pretutindeni, ca o suită. Dacă ridicai o mână, se făcea în arbori tăcere. Când mă priveai în ochi, împietrea o clipită din a timpului curgătoare putere. Simţeam că pot adormi, visând stele locuite. Şi, numai dacă m-ar fi atins umbra ta foşnitoare, aş fi putut împinge nopţile-ncremenite ca pe-o elice-naintând, spre soare. Şi numai sentimentul acesta îmi da fericire, numai gândul ca sunt şi că eşti. Sprijineam pe ţârâitul greierilor coviltire, sub care beam azurul decantat în ceşti. Şi când sfârşeam cuvintele, inventam altele. Şi când se-nsera cerul, inventam ceruri albastre, şi când orele se-verzeau ca smaraldele, ne bronzam la lumina dragostei noastre. ...Dar tot timpul suna ceva...ceva răsuna, un cântec de iarba cosită, de taciturne mări, în care inima de-atunci îşi revărsa meandrele pierdutelor candori.    Nichita Stănescu