Interviu cu un aviator - ultima parte-

Şi alte cuvinte drept mărturie…

   Sper că am convins cititorii că  protagonistul cărţii a fost deschizător de drum  pentru multe persoane, cărora le-a modelat sufletele sădind în ei profesionalismul. I-a încurajat să urce treptele succesului şi a fost fereastră deschisă pentru toate aripile pregătite să zboare. Şi… privindu-i chipul, ce îmi părea cândva mărginit de severitate, am observat că, de fapt, poartă în el oglindirea discipolilor săi ce au bătut timid, la un moment dat, la porţile vieţii  de jurnalist şi pe care i-a învăţat să ţeasă din firul slovelor haină argintată pentru cititorul de rând. 

  Zilele trecute, navigând prin mrejele ispititoare ale internetului, am ajuns pe feminis.ro şi…surpriză…am găsit un cuvânt de gratitudine adresat lui Marian Covache de către fosta lui ucenică, Oana Scarlet.

  Iată ce scria Oana într-un material cu titlul: ,,Redactorul sef de la primul ziar unde am lucrat”.

    ,,Şapte calculatoare îngrămădite într-un birou modest. Vrafuri de ziare, cutii de pizza, mucuri de ţigară şi un fum să-l tai cu cuţitul. Lumea munceşte. În spatele monitoarelor se râde însă pe înfundate. Cineva a spus o glumă cu pătrat roşu. Culmea, cel mai în vârstă. De atâta amar de vreme ştie că într-o meserie ca asta, unde nervii sunt mereu pe muchie de cuţit, râsul eliberator face minuni.

   Sună telefonul. Un incendiu. Un accident. Ceva neprevăzut. Chiar şi în oraşele mici se întâmplă lucruri mari. ,,Tu mergi cu mine!” Iau aparatul foto şi reportofonul . Pornim. Dacă aş fi fost singură probabil că nu m-aş fi simţit în siguranţă. ,,Sunt la început! “ îmi repet în gând. Acum însă mă linişteşte faptul că sunt cu omul care poate să intre şi-n gură de şarpe doar ca să ia câteva cadre. Toată lumea îl ştie, toată lumea îl respectă. Chiar dacă unii îl urăsc de moarte.

   Ne întoarcem în redacţie. Toată lumea lucrează la materiale pentru că e târziu şi ziarul trebuie să între la tipografie. La sfârşitul programului nimeni nu se grăbeşte să plece acasă. Ne strângem toţi la birou şi povestim. Adevăratul jurnalism se învaţă pe teren şi se cimentează la o bere cu colegii.

  Toţi suntem veseli mai puţin cel mai în vârstă, deşi n-o arată. Păstrează aparenţele povestindu-ne cum a intrat în branşă, cum a luat lecţii de la Cristoiu, toate peripeţiile prin care a trecut ca jurnalist. În sinea lui ştie însă că peste un an se va pensiona, iar toţi cei de aici, tinerii, vor pleca la ziare mai mari, aşa cum e şi firesc. Însă el îşi va fi făcut  deja datoria.

   După toţi anii petrecuţi … în gura presei, îi mulţumesc lui Marian Covache care m-a învăţat cum să folosesc Cuvântul pe post de lance şi scut, după caz!”

   Şi… nu mă îndoiesc că sunt multe cuvinte de mulţumire adresate acestui om, care a trecut prin viaţă cu fruntea sus, cu demnitate şi curaj. De aceea, când voi auzi numele lui Marian Covache, care m-a învăţat definiţia clipei, fără să vreau, mă voi duce cu gândul la cuvintele lui Gandi:

,,Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în alţii!”

O viaţă ce poartă marca certitudinilor depline

  Pornisem în acest demers cu gândul că voi afla o mică poveste cu un miez strict militar, însă până la ultimul... tur de pistă pe care l-a făcut în aviaţie interlocutorul meu m-a uimit. Aşa că, nici nu am sesizat când m-a urcat altimetrul timpului său sau când m-a coborât la rasmut! Escadrila minutelor ce

i-a încărcat ceasurile petrecute în pântecul norilor pe invitatul meu, nu mi-a îngăduit să respir lent, ci m-a ţinut cu sufletul la gură trezind în mine curiozitatea unei experienţe frumoase  scrise între limitele celor trei cuvinte magice: aeronavă –aerodrom- cer.

  Povestea anilor petrecuţi în aviaţie m-a obligat să-mi pun... masca de oxigen şi să n-o dau jos până la sfârşitul interviului deoarece şi cea de-a doua experienţă a vieţii lui Marian Covache - jurnalismul - a strâns în chingile sale ochii magici ai pasiunii, aceea pentru scris.

  Mi-am dorit să cotrobăi prin arsenalul filosofiei de viaţă a unui om ce-a trăit intens fiecare clipă din zi şi cred că am reuşit. Aeronava - femeia pătimaşă din inima interlocutorului meu - şi-a făcut permanent simţită prezenţa pe parcursul discuţiei noastre. Taina ascunsă dincolo de ferestrele inimii unui aviator, îmi place să cred că s-a lăsat dezvelită un pic prin întrebările mele, iar hotarul dintre cele două cariere, aviaţia şi jurnalismul,  s-a conturat clar.

   La despărţire  am descoperit un surâs minunat pe chipul lui Marian Covache, semn că şnurul desfăcut al amintirilor i-a trezit senzaţii plăcute, iar imaginile ferecate în suflet se pare că au evadat în urma dialogului nostru şi s-au ridicat spre cupola cerului, locul unde s-au născut.

  Mă înclin cu respect înaintea acestui om, de un preţ moral şi profesional cum rar ne este dat să întâlnim! Ceea ce m-a uimit mai mult decât orice, a fost faptul că, deşi era expus riscului unei prăbuşiri la fiecare zbor, asemenea oricărui pilot, că deşi nu exista nicio măsură de salvare, scaun de catapultare sau paraşută, cum sunt dotate alte aparate de zbor azi, în caz de pericol, nu s-a temut să intre în curse contracronometru cu viaţa şi să piloteze păsările de oţel.

  A fost un privilegiu să ascult cuvintele lui Marian Covache, să ating imaginar zările peste care cândva el domina şi să-mi prind la propriul rever o petală din floarea de lotus a tâmplelor sale şi astfel să port cu mine recunoştinţa unei experienţe de viaţă demnă de urmat.

                                         Autoarea