Lacrimi, flori şi regrete...

  Cele mai importante momente din viaţa unui om sunt: botezul, căsătoria şi... înmormântarea. Sunt trei ceremonii care amintesc de trecerea prin viaţă a unui om.
La naşterea unui prunc toată lumea se bucură, are loc o minune dumnezeiască şi un suflet îşi face intrarea în lume. În momentul căsătoriei, iarăşi avem motiv de fericire, de petrecere. Chiar dacă respectiva căsătorie nu va trece proba timpului, importantă e legătura mirilor înaintea lui Dumnezeu în momentul înfăptuirii ei.

  Până aici totul pare OK. Însă... cum ar trebui, oare, să ne comportăm atunci când ne despărţim de o persoană dragă, pentru totdeauna? Ce cuvinte pot umple golul sufletesc lăsat de pierderea unei fiinţe dragi? Cum să accepţi plecarea acelei persoane, mai ales atunci când ea pleacă fulgerător, fără să te avertizeze că ascunde în interiorul său vreo suferinţă? Şi iată că... se întâmplă. Şi cred că niciodată nu ne vom împăca cu o astfel de încercare. Încercare pentru cei rămaşi în urmă, fiindcă cel care pleacă spre veşnicie este probabil împăcat cu sine şi cu lumea. Are cu siguranţă palmele pline de fapte bune pe care le-a strâns pe parcursul vieţii şi cu care va plăti la toate vămile din drumul său către Rai. Acele fapte cu care se va înfăţişa înaintea lui Dumnezeu.

  Lacrimile curg cu jale, bocetele par să nu ne trezească dintr-o lume în care ne credem nemuritori, iar neiertarea pentru aproapele nostru ne adânceşte în mrejele sale mai adânc, parcă, decât oricând. Chiar dacă realizăm că suntem predispuşi morţii în fiecare clipă... Continuăm să ne lovim cu cuvintele, să ne urâm apoi şi să nu conştientizăm adevărata valoare a vieţii...

  Ai plecat spre cele veşnice, unchiule Mitică. Fie-ţi drumul încărcat de lumină! Îţi vom păstra amintirea vie mereu!

  

Cornelia Vîju