Constantin Noica

Despre nesuferita inteligenţă   

Aţi observat desigur ce repede hotărăsc unii oameni în ce priveşte strălucirea sau mediocritatea semenilor lor? Cutare? spun ei. Dar e un prostuţ! Tipul celălalt, da, e niţel mai inteligent. Sau, ceva mai rar: ce inteligentă femeie! Cum fac ei să hotărască atât de sigur şi atât de repede? În definitiv, inteligenţa e, până la un punct, ca frumuseţea: o simplă dispoziţie, pe care cineva o poate avea necontenit, nici vorbă, dar care e mai accentuată într-una din zile, mai impunătoare într-unele situaţii, mai cuceritoare cu privire la unele persoane. Femeile ştiu bine aceasta şi de aceea îşi regizează, niţel, frumuseţea lor. Ele înţeleg foarte bine să li se spună : ce frumoasă eşti astăzi! Dar, care om inteligent nu s-ar supăra când i s-ar spune: ce inteligent eşti astăzi!

   Şi, cu toate acestea, nu ar fi chiar atât de absurd şi ofensator . Inteligenţa nu reuşeşte de fiecare dată pur şi simplu fiindcă ea nu e o reacţiune automată, ci o facultate, de a cărei prezenţă în sânul unei persoane nu te încredinţezi decât după multă observaţie. Inteligent nu e cel care reuşeşte o dată, de două ori, de trei ori, căci s-ar putea să reuşească printr-un material de împrumut. Inteligent e altul de nenumărate ori. Mediocru o dată, mediocru a doua oară, şi totuşi nou, personal, dacă stai să-i totalizezi toată reacţiunea.

   De aceea, ca să poţi spune despre un om că e inteligent, de câte ori nu trebuie să te fi plictisit, decepţionat, indispus el...

  Omul inteligent e cu atât mai plicticos cu cât are o ciudată caracteristică: vrea întotdeauna să facă legături. El nu-şi acordă libertatea să sară de la una la alta: ci o bună parte din inteligenţa sa şi-o cheltuieşte tocmai în a racorda aceea ce a spus cu aceea ce vrea să spună, astfel încât, totul conversaţiei să fie ceva armonios. Ca şi cum de armonie şi echilibru ar avea nevoie oamenii.

   Am învăţăt întotdeauna mai mult de la oamenii proşti decât de la cei inteligenţi. Prostul e mai proaspăt, mai lipsit de prejudecăţi, mai surprinzător. El sare de la una la alta şi are replică şi pentru o întrebare, şi pentru alta, va fi, poate, inteligentul mai personal. Dar e mai obositor, mai greoi. Caută să-ţi înţeleagă întrebarea, şovăie, te mai descoase o dată. Şi, până la urmă, exclamă blajin: de, stiu eu?
   Prostul ştie întotdeauna, asta-i marea lui superioritate. Chiar dacă n-o ştia el, au ştiut-o alţii, iar el are memorie. Vorbele de spirit, marile adevăruri, fleacurile esenţiale care fac viaţa unei societăţi - prostul le transmite şi întreţine. Din zece oameni inteligenţi, unul singur e de folos. În schimb, toţi proştii sunt făcători de bine. Ferice de societatea care-i are!