Interviu cu un aviator- partea a XVII-a-

   Şi dacă tot am ajuns în ceasul confesiunilor familiei Covache, se cuvine să adresez câteva întrebări şi soţiei protagonistului acestei cărţi, Virginia Covache. Nu de alta, dar cine poate cunoaşte mai bine sufletul unui om decât persoana lângă care vieţuieşte zi de zi? Aşadar:

   - Cum a fost viaţa alături de un om al aerului, al condeiului şi al ... visurilor măreţe?

   - Tumultoasă aş spune! Cu ancora emoţiilor aşteptării aruncată permanent spre cer. Când Marian zbura, era tare greu. Inima unei femei dezrădăcinează din ea cele mai grele trăiri. Teama mă învăluia adesea atunci când nu aveam veşti de la el. Şi ... chiar dacă în lipsa persoanei iubite citeşti şi reciteşti scrisorile de dragoste ascunse în cufărul sufletului, gândul că poate fi în orice moment în pericol, îţi deschide fără voie uşa temerilor şi le lasă să zburde prin trup nestingherite. Şi ... nu sunt emoţiile acelea pe care le avem când suntem elevi înaintea unui examen greu de trecut! Ci sunt unele care ne dezarmează de linişte... sunt acele clipe în care te transformi în Ana meşterului Manole şi te laşi zidită de propria umbră ... şi te laşi cucerită de propriile lacrimi... este ceva greu de exprimat în cuvinte, greu de suportat...

  Mi-amintesc că odată am fost sunată de la Aerobaza din Galaţi, unde soţul meu lucra, spunându-mi-se că acesta nu răspundea la staţie. Respiraţia aproape că mi s-a oprit în secunda aflării unei astfel de veşti. Am ieşit afară, în balcon, fiindcă simţeam efectiv că nu mai am aer. Cele mai sumbre gânduri mă traversau... iar lacrimile încercam să mi le controlez. Trebuia să fiu puternică, să mă aştept la ce e mai rău. Ştiu că cei de la Aerobază te anunţă doar atunci când sunt aproape siguri că ceva rău s-a produs.

  Totuşi... mi-amintesc că  şi de data aceasta s-a dovedit că totul a fost în regulă. Cum spuneam, răvăşită fiind, am observat că pe sub balconul casei noastre trecea Marian. Nu-mi venea să cred! Cum? Doar ce fusesem anunţată că nu răspunde la staţie! O, Doamne! mi-am zis atunci în gând, probabil atât de mult îmi doresc să-l strâng în braţe încât am ... viziuni! Dar... nu erau himere... era chiar minunatul meu soţ care  în următoarele minute m-a strâns în braţe şi căruia eu nu voiam să-i mai dau drumul... Merita să-l pedepsesc pentru spaima ce mi-o provocase... trebuia să-l ţin ore în şir strâns la pieptul meu şi să nu-l eliberez decât atunci când voi simţi că obosesc. Dar... nu a fost aşa... Marian mi-a şters lacrimile de  fericire amestecate cu teamă şi mi-a promis, cum făcea de fiecare dată, că totul va fi OK, că Dumnezeu va avea grijă de el acolo sus mereu şi că dacă ar fi să mă tem, ar însemna să gândesc că ceva rău i s-ar putea întâmpla şi dacă ar traversa strada ... Acesta era stilul său, să mă protejeze, să mă asigure că forţa lui este suficientă pentru... liniştea mea. 

      - Descrie-mi în câteva cuvinte Soţul, Tatăl şi Omul Marian Covache!

   - A fost şi este un soţ deosebit. Nu ştiu dacă a fost pregătit când şi-a deschis aripile pentru zborul acesta al vieţii oricărui om, însă astăzi, după mai bine de 30 de ani de căsnicie pot spune că a fost zborul care i-a reuşit cel mai bine. A fost pilot al aeronavei căsniciei căreia eu i-am fost copilot. Şi... recunosc că am format un echipaj minunat!

   În calitate de tată, a fost un tată model, şi nu numai. Fiicele noastre au găsit în el cel mai de nădejde prieten, le-a fost precum un frate de multe ori. Nu a avut un stil parental autoritar. Din contră, cred că ceva din stilul democratic i s-ar potrivi mai mult. Şi... păstrând chiar influenţele stilului protector. Totuşi... cred că este prea mult spus să consider că l-ar defini vreun stil pur, ci a fost un pic din toate... le-a iubit enorm pe fiicele noastre, le diviniza aproape. Atunci când venea acasă cu greu îl desprindeam din mijlocul lor. Iar ele erau fascinate de el. Mai mult decât un tată model, pot afirma astăzi că a fost soţul meu!

   Despre Omul Marian Covache! Da, alături de el am fost privită cu respect în societate. La braţul său m-am simţit în siguranţă mereu. Forţa lui morală a făcut să fie respectat peste tot unde mergeam. Şi era preţuit de lume, iar eu mă simţeam atât de mândră de el! Calificativele profesionale şi sufleteşti, întăresc calitatea de OM a soţului meu.

  - Prima lacrimă din cristalul fericirii, ţi-aminteşti când ţi-a fost aşezată pe obraz de către Marian Covache?

  - Au fost multe! Însă prima a fost, cu siguranţă, atunci când ne-am căsătorit! Şi... m-a făcut să cred că, cea pe care eu i-am aşezat-o pe propriul obraz în acele clipe, a fost mai mare! După ce am semnat pentru prima dată cu numele Virginia Covache, soţul meu ţinea în mâini certificatul de căsătorie şi avea în ochi lacrimi de fericire. Colegii şi prietenii săi, care au fost în acele momente alături de noi, l-au felicitat şi au observat ca şi mine că chipul său radia o lumină magică. Ce mai! era într-un adevărat extaz.

  - Încă din copilărie visăm adesea la bagheta fermecată a Zânei Iubirii. Spune-mi ce ai simţit atunci când viaţa ţi-a dăruit această baghetă din mâinile lui Marian Covache ?

   - Ochii săi de un albastru superb, mă făceau să le simt magnetismul liniştitor de câte ori îi priveam. Citeam în ei un amestec de puritate copilărească, cu parfumul acela special de ocrotire părintească. L-am asemănat mult cu tatăl meu, pe care îl iubeam enorm. Cred că fascinaţia mea pentru această culoare a ochilor mi-a înţeles-o şi Universul, din moment ce fiicele noastre au moştenit aceeaşi zestre genetică.

  Aşa că... bagheta fermecată din mâinile mele era plină de stele albastre în ziua când ne-am căsătorit,  stele în care eu aveam să-mi oglindesc sufletul pe parcursul anilor. Dar, trebuie să recunosc că pe cât sunt de frumoşi ochii soţului meu, pe atât sunt de enigmatici. Iar eu m-am străduit să dezleg întotdeauna din ei adevărul absolut.

   - Cea mai mare împlinire a unei femei este atunci când dă naştere unui prunc. Virginia Covache a ţinut de două ori în mâini fericirea supremă de a fi  mamă. Cu siguranţă aşa ai adus cerul mai repede la picioarele soţului, decât au reuşit aeronavele. Ai putea să-mi descrii reacţia tatălui Marian Covache atunci când Barza v-a adus pe lume cele  două prinţese? Şi apropos...nu şi-a dorit şi un fiu, ştiut fiind faptul că taţii au o slăbiciune pentru băieţi?

  - Atunci când am fost însărcinată, în preajma perioadei când trebuia să o nasc pe prima fiică, pe Lavinia, toată lumea îmi spunea că va fi un băieţel. Ştii cum sunt femeile mai în vârstă, după forma exterioară a sarcinii, îşi dădeau cu părerea şi... făceau predicţii cu privire la sexul copilului ce avea să se nască. Mi se spunea că port în pântece un băiat. Marian, de câte ori pleca seara, scria pe oglinda cea mare Ciprian sau Lavinia... te aştept, niciodată nu se pronunţa dacă îşi doreşte mai mult să fie băiat sau fetiţă. În fiecare săptămână,  când se întorcea acasă, (el fiind încă în Şcoala Militară ) aşa proceda. Şi... folosea cu măiestrie rujul meu. Dumnezeu a decis să fie o ... Lavinia deci.

  Nici a doua oară nu mi-a spus dacă preferă băiat sau fată. Probabil ca să nu mă supere. Vorbea cu copilul din pântec şi-i cerea cumva un indiciu cu privire la sexul său. Nu apăruse încă aparatul ecograf ca să ştii cu certitudine ce urmează să aduci pe lume. Şi-mi atingea burtica spunând: -Dacă eşti băieţel, te rog să te mişti, iar dacă eşti fetiţă te rog să stai cuminte! Normal, copilul se mişca, dar el considera că este răspunsul pe care-l aştepta. După ce s-a născut fetiţa, când o lua în braţe, îi spunea:

-De ce l-ai minţit pe tati?

  Fetele s-au născut la termen, cu greutăţi normale şi au fost sănătoase. Tot ceea ce era important pentru un părinte, aş zice! O iubeam aşa mult pe prima fiică, încât nu mă imaginam cu un alt copil în braţe. Însă Marian  a insistat să avem pereche şi aşa ne-am mai îmbogăţit familia cu o prinţesă. Prinţesele lui tati, le alinta ades.

   Numele celei de-a doua  fiice, a fost ales de către  Lavinia. Ea avea deja şapte ani şi era fericită că are o surioară. Spunea peste tot că: Barza ne-a adus o Raluca acasă!

   Sunt momente unice pe care doar în postura de mamă le poate simţi o femeie. Iar eu am fost o norocoasă că le-am trăit alături de soţul meu. Şi... încă le trăiesc! Iar în nepoţelul Lukas, cred eu,  îl vedem pe acel Ciprian de pe oglinda pictată de multe ori de către Marian.

  - Dacă ai putea scutura clipele în urmă cu 30 de ani şi... călătorind din nou într-un tren, alături de un tânăr în uniformă militară, ţi-ai mai ridica privirea spre el dacă acesta ar purta numele Marian Covache?Şi dacă da... i-ai surâde larg răspunzându-i poate, în şoaptele iubirii sau... ai sta din nou în espectativă şi ai aştepta să facă tot el primul pas?

  - Mereu am lăsat bărbatul să facă primul pas, însă de această dată cunoscându-l, cred că eu aş lua iniţiativa... M-am simţit iubită de soţul meu, protejată, adorată. Nu suporta să mă ştie vreodată supărată. Întotdeauna îmi reaşeza surâsul pe buze dacă, din cine ştie ce nimic, mă necăjeam.

   Hai să-ţi spun ce-mi făcea când eram la soacra mea la ţară! Dacă... pleca de acasă şi mă ştia supărată pe el, din cine ştie ce lucru banal (la noi nu au fost niciodată motive serioase de ceartă), zbura minute în şir deasupra casei, iar eu, la insistenţele mamei soacre trebuia să ies în curte şi să-i fac cu mâna, ca să-l asigur că l-am iertat şi că nu mai sunt supărată pe el.

  Ba chiar când mă întorceam de la ţară, dacă ştia în ce maşină călătoresc, survola cerul de deasupra până ajungeam acasă. Era... inconfundabil! Comportamentul acesta al său mă amuza de multe ori şi-mi făcea bine. Îmi dădea un sentiment de siguranţă, era iubirea sa, de care m-am simţit, şi încă mă simt, învăluită zi de zi. Atunci când avea vreo problemă gravă, nu mi-o spunea, nu voia să mă îngrijoreze, voia să rezolve totul singur, iar eu să nu mă tulbur. De aceea, atunci când am aflat că trebuie să se opereze la inimă, am fost şocată. Marian niciodată nu a suferit de nimic. A fost un om cu o sănătate de invidiat, aş zice. Dar... oricât de interiorizat era el, eu, ca soţie, simţeam când ceva nu era în regulă. Era acel al şaselea simţ al nostru, al femeilor. Nu am cuvinte să descriu acele zile din perioada operaţiei. Dar... cu siguranţă soţul meu ţi-a povestit despre ele. Nu are rost să încerc să mai reamintesc şi eu.

  Iar ca să închei, îţi voi spune că dansul vieţii în doi ascunde paşi minunaţi, dacă Mâna Divinităţii îţi scoate în cale omul potrivit, sufletul pereche, aşa cum a fost Marian Covache pentru mine.