Lucia PĂTRAȘCU, un scriitor al cărui condei revarsă iubire (partea I)

 

Motto: Nu este adevărat că oamenii renunţă la visele lor pentru că îmbătrânesc, ci îmbătrânesc pentru că renunţă la visele lor. (G.G.Marquez)

 

Pe 15 ianuarie 2012, am fost invitată la Brăila, la o activitate culturală dedicată Luceafărului poeziei româneşti.

După ce fiecare participant la întâlnire a depus flori la statuia poetului, a urmat un moment artistic deosebit în cadrul căruia, pe lângă versuri eminesciene, s-au citit poeme ale scriitorilor contemporani invitaţi. Atunci am cunoscut-o pe doamna Lucia Pătraşcu, alături de care am împărţit emoţiile specifice unui astfel de eveniment.

Vocea suavă, înveşmântată în mătasea propriilor versuri, a făcut să tresară inimile celor prezenţi. Clipele s-au oprit în loc, iar poezia ne-a unit tainic. Hrana spirituală ne era împărţită prin versul doamnei Lucia Pătraşcu şi, dintr-odată, o punte de flori s-a întins peste zare, legând pământul de cer.

Au fost momente unice pe care timpul, în goana sa, nu a reuşit să mi le scoată din suflet. Oare, de ce? Poate, pentru că acea primă întâlnire avea să îşi arate ecoul acum, în 2020, prin acest interviu, astfel încât eternitatea să ne treacă printr-o altă poartă, purtând pe braţe amintiri de neuitat.

Aşadar, las întrebările să fierăstruiască prin ungherele sufletului acestei Mari Doamne a literaturii române, pentru a ne răsfăţa auzul cu o poveste de viaţă ce merită să fie dăltuită în piatră.

 

Ne-am propus, prin acest interviu, să vorbim despre activitatea dumneavoastră, de aceea, vă invit să facem un periplu al paşilor ce v-au făcut să creşteţi în fiecare zi. Să descoperim, doamnă Lucia Pătraşcu, primul pas către lumea scriitoricească! Când s-a produs acesta?

În lumea scriitoricească am intrat cu o întârziere ce ar putea părea inexplicabilă. Pentru mine, personal, abia acum explicaţia este verosimilă şi valabilă. Prin lecturi multiple acumulasem elemente suficiente ce aveau să sedimenteze o înţelegere specială a cuvântului scris. Eram coaptă!... Începutul a pornit în anul 2008, când eu aveam deja o vârstă bine conturată şi, împreună cu soţul meu, sărbătoream 50 de ani de căsătorie. Am dorit să marchez cumva acest moment şi am început a scrie versuri, pentru o plachetă micuţă, ca în final să rezulte volumul de debut editorial, intitulat Cunună la Nunta de Aur, cuprinzând aproape 200 de poezii. A fost ca un dar adus cu reverenţă vieţii noastre, începută în anii tinereţii şi continuată până în ziua de astăzi. Şi o revelaţie… Cartea conţine versuri frumoase, simple, cu o prozodie perfectă (o spun fără infatuare), despre care, dacă m-aţi întreba, nu aş putea să vă spun de unde vine. Până la vârsta de 67 de ani nu am scris nimic, nici nu m-am jucat cu versificaţia, decât atunci când improvizam, legănându-mi copiii, asemenea tuturor mamelor.

Continuarea scrisului a avut legătură tot cu familia mea, gândindu-mă că era necesar ca cei doi fii ai mei şi nepoţii să ştie care le sunt rădăcinile. Astfel a apărut primul meu volum de proză, intitulat  Evantaiul albastru, ce povesteşte cu duioşie despre Brăila, oarecum succint despre copilăria mea şi despre copilăria lor. Este un subiect, pe care îmi propusesem să-l aprofundez şi să-l completez, însă până acum nu am reuşit, cu toate că portofoliul meu literar numără 24 de titluri şi anume: zece volume de versuri, trei volume de proză, cinci volume de versuri şi teatru pentru copii, un volum de epigrame, trei volume cuprinzând cronici de întâmpinare şi două monografii literare brăilene, pentru doi autori brăileni, poeta Valentina Balaban şi scriitorul Dumitru Anghel. Multe cronici au fost publicate în reviste literare din ţară şi din străinătate. Veţi înţelege astfel că mereu au existat inspiraţii tentante, motivaţii determinante, astfel încât, în cei doisprezece ani număraţi de la debutul publicistic, sfera preocupărilor mele literare s-a rotunjit spornic.

Care vă sunt rădăcinile? Sub cerul cărui tărâm a văzut lumina zilei un om al condeiului de talia dumneavoastră?

Am să fac un exerciţiu de sinceritate, povestind simplu şi fără înflorituri inutile. Sunt ceea ce se numeşte brăileană get-beget, cu rădăcini parentale ardeleneşti, născută

 acum aproximativ 80 de ani în Brăila, într-o casă fără bucuria caişilor înfloriţi din livada minunată (ce nu exista), dar compensând cu parfumul florilor de salcâm de pe bulevardul Cuza, unde, la colţ cu strada Galaţi, se construia încet-încet, pentru amintirile de mai târziu, raiul copilăriei mele. Vin dintr-o familie modestă, lovită la vremea războiului de singurătatea, sărăcia şi foametea acelor ani. Cu o mamă nevoită să-şi crească singură copiii, ca toate femeile acelor timpuri tulburi, încărcate de greutăţi, cu nesiguranţa zilei de mâine. Cu turtoiul mâncat şi-n sculare, şi-n culcare. Cu haine purtate la nesfârşit, cumpărate din talciocul oraşului, de obicei de Sfintele Sărbători. Cu o singură pereche de ghete purtată pe rând în zloata iernilor necruţătoare şi de mine, şi de fratele meu mai mare cu doi ani. Nici acum nu iubesc prea mult iarna, decât atunci când latura ei romantică străluceşte în geamurile dantelate. După cum vedeţi, rădăcini şubrede, pe care vremurile neprielnice le-au biciuit cu asprimea lor şi care au o genetică puternic dezvoltată, din moment ce astăzi stăm de vorbă senin şi constructiv, fără să urăsc trecutul.

Copilăria naşte lumi extraordinare. Vorbiţi-ne despre copilăria dumneavoastră! Ce amintiri vă răscolesc sufletul atunci când vă întoarceţi cu gândul la perioada aceasta a vieţii? Ce moment din copilărie lăsa să se întrevadă  talentul de a scrie?

Singura bucurie a copilăriei mele erau orele nesfârşite petrecute în colţul meu cu minuni, sub bolta dantelată a florilor albe de salcâm, în parfumul cărora, împreună cu ceilalţi copii ai vecinilor, ne petreceam zilele până în ceasuri târzii de seară, închipuind cele mai neaşteptate jocuri, desigur, fără jucării. Nu existau resurse şi nici nu constituiau priorităţi. Orice frunză putea deveni fustiţa unei păpuşi născută din două crenguţe şi un ghem de scamă. Orice joc de fluturi ne arăta că natura se întrece în frumuseţi nebănuite. Orice duios ciripit de pasăre, strecurat prin frunzişul copacilor, ne educa simţul muzical mai încântător decât orice orchestră de renume.

Ş-apoi, bucuriile ce au urmat… Nu noi mergeam în lume, venea lumea la noi. Deoarece, după ce a trecut vremea de secetă, cine avea bani se putea bucura de bunătăţile pământului. Străzile erau bombardate de sunetele de clopoţei ale bragagiilor şi limonagiilor, care-şi purtau marfa în spinare, gata să servească oricărui pofticios paharul răcoritor; ori câte un măr învelit în zahăr ars, nugale şi pasteluţe… Spre sfârşitul verii, căruţele cu fructe inundau strada şi glasul merarilor se lua la întrecere cu iaurgii nemulţumiţi că li se fură clientela.

Atunci când stolurile plecau grăbite în drumul lor, învăţasem deja că trebuie să înţelegem sosirea iernii. Şi apoi, aşteptam venirea primăverii!…N-am avut nici râuri de mers la scaldă, nici vreo poiană tainică plină cu flori prin care să zburde paşii mei neştiutori, nici livezi cu pomi fructiferi, în care, hoţ nedovedit, să pândesc timpul pârguitului. Doar parfumul florilor de salcâm, ce avea să-mi aducă, mai târziu, într-un amurg violet, dulceaţa primului sărut… Şi îmbătătoarea mireasmă a florilor de tei, ce adia peste casele oamenilor. O lume simplă, cu un ambient armonios colorat în diversitatea etniilor trăitoare în bună pace, pe aceste meleaguri binecuvântate. Nimic nu-mi promitea şi nici nu-mi permitea să visez vreodată că voi putea scrie altceva decât temele şcolăreşti. O viaţă obişnuită, în care bucuriile erau puţine, dar noi, copiii acelor vremuri, le consideram îndestulătoare. În naivitatea noastră, nici nu ştiam că ar fi putut fi mai mult. Doar, uneori, vedeam deschizându-se cărări de vise printre bulgării ca neaua, ce albeau norii cerului veşnic călător.

Vă invit să ne povestiţi despre cărţile publicate de dumneavoastră! Cum s-au născut acestea ? Care a fost povestea lor? Au fost inspiraţii de moment sau lucrări planificate îndelung?

Ca activitate publicistică literară am scris: poezie, proză, poezie religioasă, versuri şi teatru pentru copii, versuri umoristice, cronică de carte (note de lectură şi părere de cititor, publicate în diferite reviste literare, prefaţă de volum, prezentare de volum în cadrul lansărilor de carte), cronică plastică, comentarii evenimente literar-artistice, monografii de autor.

Poezie:

2008. Cunună la nunta de aur, 250 pagini, Editura Olimpiada, Brăila, (debut editorial).

2009. Cu anotimpurile în viaţă, 230 pagini, Editura Olimpiada, Brăila.

2011. Rugă, poezie religioasă, 100 pagini, Editura Olimpiada, Brăila.

2012. Fluturi de iubire, 150 pagini,  Brăila.

2014. Pe plai de baladă, 80 pagini, Editura Lucas, Brăila.

2015. Poeme îmblânzite - Poemas domados, ediţie bilingvă, 180 pagini, Ed. Lucas, Brăila.

2016. In memoriam - # Colectiv, 75 pagini, Editura Lucas, Brăila.

2017. Străluce clipa,146 pagini, Editura Pim Iaşi, Asociaţia Universul Prieteniei.

2018. Brăila de altădată..., 60 pagini, Editura Lucas, Brăila.

2019.Chemările INDRIS - Las llamadas INDRISO - Les invitations INDRIS, ediţie trilingvă, 185 pagini,   Editura Pim, Iaşi, Asociaţia Universul  Prieteniei Iaşi.

Proză:

2011. Evantaiul albastru, povestiri,  262 pagini, Editura Danubius, Brăila.

2014. Darul, povestiri, 176 pagini, Editura Lucas, Brăila.

2016. Jocul mirărilor,  roman, 330 pagini, Editura Lucas, Brăila.

Epigramă şi versuri umoristice:

2017. Catrene pe r(â)zătoare  epigrame, versuri umoristice, 180 pagini, Editura Lucas, Brăila.

Versuri pentru copii:

2009. Zoo - alfabet,  152 pagini, Editura Olimpiada, Brăila.

2012. Roade timpurii pentru voi, copii! 96 pagini, Brăila.

2013. Zoo - Adivinanzas; Zoo-ghicitori, ediţie bilingvă, 170 pagini, Editura Lucas, Brăila.

2013. Teatru scurt pentru copii, scenete în versuri, 106 pagini, Editura Olimpiada, Brăila.

2013. Brăila - poveste de dor, 142 pagini, Editura Opinia, Brăila.

Critică literară:

2016. Întâlnirea cu o carte, recenzii, 230 pagini, Editura Lucas, Brăila.

2018. Dansul cărţilor, recenzii, 210 pagini, Editura Pim, Iaşi, Asociaţia Universul  Prieteniei Iaşi.

2019. Zăbava cetitului – Eu citesc…Tu citeşti?..., 210 pagini, recenzii, Editura Lucas, Brăila.

 

Monografie de autor:

2020. Daruri literare,vol I, Monografie de autor - lirica brăileană de astăzi, Valentina Balaban, 162 pagini,  Editura Lucas, Brăila.

2020. Daruri literare, vol II, Monografie de autor – critica literară şi cronica muzicală brăileană de astăzi, Dumitru Anghel -196 pagini, Editura Lucas, Brăila.

Doar patru dintre volumele mele au fost prilejuite de un motiv imediat. Despre primele două v-am povestit, cel de-al treilea, nu în ordine cronologică, intitulat Rugă, poezie religioasă, este o închinare adusă pictorului Gh. Pătraşcu, cumnatul meu, după moartea sa. Şi cel mai zguduitor pentru mine a fost cel intitulat In memoriam - Colectiv, volum ce, aşa cum arată şi titlul, cuprinde versuri inspirate din tragedia de la Colectiv. Celelalte sunt volume scrise în mod obişnuit, atunci când le-a venit clipa fastă să se aştearnă pe hârtie, aşa cum se întâmplă fiecărui scriitor. Cele zece volume de poezie s-au presărat printre celelalte titluri, alternând cu joaca paginilor pentru copii, din cele cinci cărţi dedicate acestora. Mai sunt prozele mele scurte, romanul Jocul mirărilor, ce are origini în Brăila întâmplărilor neaşteptate, apoi ca o glumă, paginile unui volum de epigrame şi versuri satirice, pentru a mă convinge pe mine însămi că se poate; recenziile volumelor citite, presărate lunar de-a lungul a doi-trei ani în revistele de specialitate, adunate apoi în trei volume de critică literară de întâmpinare şi cele două volume de monografie literară de autor. Nu ştiu dacă se confirmă regula după care există domenii sau genuri literare pe care scriitorii veritabili le pot cultiva şi ilustra doar după vârsta adolescenţei şi a primei tinereţi, cu alte cuvinte, numai la maturitate şi la senectute. Eu, începând a scrie la maturitate, am încercat aproape toate genurile. Aceasta este zestrea mea literară, agonisită în aceşti ani.

Care este cel mai frumos lucru ce vi s-a întâmplat pe parcursul carierei scriitoriceşti? Vă rog să amintiţi şi eventualele distincţii obţinute!

Nu pot considera un anumit moment ca fiind cel mai frumos. După debut, când asemenea fiecărui condeier începător mi s-au luminat ochii de bucurie, fiecare apariţie a unui nou titlu de carte este cel mai frumos lucru ce mi s-a întâmplat şi sper să-l mai trăiesc încă. Noi, mamele, dătătoare de viaţă, probabil că trăim mai intens acest sentiment de creator. Nici scriitorii bărbaţi nu se bucură mai puţin. Cred totuşi, că noi, femeile, avem o emoţie dublă, atunci când aceşti copii ai noştri ies în lume. I-am dori apreciaţi de către cititorii lor.

Eventualele distincţii obţinute cu ocazia lansării unor volume ori prin participarea la diferite concursuri sunt o recunoaştere, aduc întotdeauna o mare satisfacţie şi o încurajare fiecare, mai mult sau mai puţin important, fiind cel ce consfinţeşte, într-un fel, cum eşti apreciat ca scriitor de o parte dintre semenii tăi şi cum este recunoscută dulcea ta trudă pe coala albă. Pot face un exerciţiu de exemplificare, menţionând câteva dintre ele: Diplomele de Excelenţă pentru cărţile lansate la Salonul literar Axis Libri Galaţi şi participări la diferite activităţi culturale, 2013 - 2019; Premiul pentru Performanţe literare magistrale, la Concursul de Creaţii Literare Mi-s muza / muzul poeziei / prozei, Bucureşti, ediţia 2017; Diplomă la Festivalul Poeţilor din Balcani, Brăila, ediţiile 2015 – 2016 - 2017; Diplomă de Excelenţă la Târgul Internaţional de Carte Axis Libri ,Galaţi, 2018; Diplomă de Excelenţă pentru contribuţia la dezvoltarea literaturii prin Critică literară în Antologia de poezie lirică Treptele speranţei, LSR, 2019; Diplomă aniversară Centenar Marea Unire 1918-2018 la Cenaclul Literar Casa Speranţei, Brăila; Diplomă de Excelenţă a Asociaţiei Scriitorilor Români din Austria, 2019, pentru activitatea depusă ca promotor al fenomenului cultural românesc; Diploma  Condeiul Diasporei - Mărţişoare literare, Salzburg, 2020, ca semn de apreciere şi preţuire pentru contribuţia deosebită în promovarea identităţii şi expresiei culturale româneşti. După cum se vede, nu sunt prea multe şi datorită neparticipării la toate concursurile existente. Totuşi, sunt premii, distincţii, ce împrospătau interesul pentru lumea literară şi comparaţia cu ceilalţi confraţi.

Însă premiul ce mi-a schimbat cumva traiectoria scriitoricească în ultimii ani a fost Premiul I pentru Critică - Festivalul Internaţional de Creaţie Vrancea Literară, octombrie 2017, Vrancea, pentru volumul de critică Întâlnire cu o carte. Pentru mine era prima întâlnire cu o carte, în care apăreau numele mai multor scriitori. Şi aveau să urmeze altele; ca răspuns la acest imbold apreciativ au urmat alte două volume de gen: Dansul cărţilor – a doua întâlnire cu o carte - şi Zăbava cetitului – Eu citesc!... Tu citeşti?..., - a treia întâlnire cu o carte. Apoi, cele două monografii literare, intitulate  Daruri literare, pentru doi autori brăileni, Valentina Balaban şi Dumitru Anghel. Mi se pare necesar să fac acest nou gen de literatură, deoarece doresc să pun în circulaţie mişcarea editorială din diferite zone, acum, când cartea circulă tot mai greu şi, adesea, întâmplător. Intenţionez să merg mai departe cu acest proiect.

Există cumva şi un moment mai  puţin plăcut din acest punct de vedere?

   Fiecare avem un prag al lucrurilor uzuale neplăcute. Stilul de viaţă personal aduce după sine acceptări sau respingeri. Ale momentelor vieţii !... Făcând referire la cariera scriitoricească, nicio întâmplare nu aş aprecia-o ca dizgraţioasă. Pentru un scriitor, neplăcut ar fi să nu poţi vedea în lumina tiparului, volumul pe care ţi-l doreşti, la care ai trudit, ca de fiecare dată, cu o duioşie nouă. Cred că permisiunea acordată editurilor de a publica volumele condeierilor fără cenzură directă, prin împuţinarea legii respective, a eliminat acest inconvenient. Nu spun că este cel mai bun lucru, permiţând fiecăruia să-şi publice elucubraţiile sau maculatura, însă este ştiut că, la urma urmei, Măria Sa, cititorul, este cel care, prin adeziunea sa, ori prin respingere, hotărăşte soarta unei cărţi. Niciun volum nu poate fi apreciat la nesfârşit, dacă nu are propria sa valoare intrinsecă şi dacă autorul nu a reuşit să-şi contureze în miezul creaţiei respective amprenta sa proprie, prin care îşi dezvăluie, cu sinceritate, sufletul în faţa cititorului.

Cum aţi descrie paşii succesului pentru un scriitor? Vine acesta doar din talent sau este nevoie şi de efort susţinut?

Un condeier trebuie să aibă inc, cum ar spune marele nostru povestitor. Dacă nu ai pofta de a scrie, dacă nu te cheamă ceva anume, nimic nu te poate convinge s-o faci. Apoi urmează talentul. Un talent susţinut de foarte multă muncă, ceea ce înseamnă multe cărţi citite, analizate şi înţelese, cu puterile intelectuale ale fiecăruia. Sau studiind părerile specialiştilor, criticii de întâmpinare, în special, cei care te ajută să afli drumul prin labirintul creaţiei literare. 

Altfel, chiar dacă ai primit în dar un har, acesta poate fi risipit cu nepăsare.Apoi, multă modestie şi ştiinţa de a alege între părerile celor care-ţi citesc fugitiv, superficial (cum se întâmplă la postările pe face-book!) creaţia şi, apoi, din simpatia ce vă leagă în viaţa de zi cu zi, o ridică în slăvi, cu superlative înşelătoare. Nimic nu nimiceşte mai mult mugurele de inspiraţie şi talent, decât amăgitoarele păreri laudative, ce nu lasă loc perfecţionării şi rotunjirii unui vers, a unei metafore. Spunea George Călinescu, referindu-se la aprecierea critică a unei creaţii literare: Nu lăudaţi fără temei, pe un începător, dar, mai ales,nu-l ridiculizaţi! Am învăţat acest lucru de când prin mână mi-au trecut atâtea cărţi şi asupra multora mi-am exprimat păreri de cititor, note critice sau recenzii. Repet, am învăţat să nu laud, nici să nu eludez stângăciile, dar să nu nimicesc speranţa unui condeier începător, acordându-i creditul unei mai armonioase exprimări în volumul următor. Mi-am continuat activitatea mea publicistică şi editorială prin modestele mele contribuţii la receptarea, interpretarea şi evaluarea critică a volumelor confraţilor mei. Am sfătuit mereu un condeier începător să-şi îmbrace întotdeauna creaţia în haina sincerităţii. Numai astfel îşi poate legitima prezenţa în conştiinţa cititorilor.

De multe ori, în viaţă, avem nevoie de modele. Există un scriitor a cărui operă v-a inspirat? Sau, poate, v-a marcat?

Întotdeauna am citit mult. N-am fost ceea ce se cheamă o persoană plimbăreaţă. Pe de altă parte, aveam doi băieţi de crescut. De crescut frumos, într-un anumit fel, şi cu gândul la viitorul lor. Unul avea să termine Medicina, celălalt Dreptul. Noi trei am fost ceea ce se cheamă cititorii casei. Aşa că, a vă exemplifica un nume de scriitor sau altul, ar fi o nedreptate. Citeam literatură română, citeam literatură universală, fiecare volum îmi îmbogăţea sufletul cu ceva nou. Când a apărut volumul Istoria literaturii române, semnat de George Călinescu şi l-am putut achiziţiona, a fost ca o casetă cu valori. Am citit, am citit şi am încercat să înţeleg. Aveam în faţă un abecedar. Doream să ştiu de ce anumiţi oameni scriu, cum se hotărăsc să o facă şi ce aşteaptă de la cititori. Dar toate acestea nu aveau nicio legătură cu scrisul meu de mai târziu, ce nici nu se întrezărea atunci. După ce am început să scriu, au apărut în calea mea alte nume care mi-au influenţat creaţia şi mi-au îmbogăţit impresiile. Aş da cel mai pregnant exemplu, fiind oarecum recent. Este vorba despre un poet columbian Henry Luque Muñoz şi volumul său de versuri Polen de depărtare - Polen de lejania, pe care l-am primit în dar de la o doamnă care nici nu ştia că şi eu scriu. O carte cu o poezie de o factură specială, scrisă în vers alb, care mi-a deschis apetitul pentru limba spaniolă ce, cu muzicalitatea ei, m-a incitat să public în anul 2013 volumul cu versuri pentru copii Zoo-Adivinanzas; Zoo-ghicitori, în anul 2015 un volum, intitulat Poeme îmblânzite - Poemas domados, ediţie bilingvă româno - spaniolă şi în anul 2019 volumul Chemările Indris Las llamadas Indriso - Les invitations Indris, ediţie trilingvă româno – spaniolo - franceză.

Iar Jean d’Ormesson, Contele Jean d’Ormesson, cu volumul de proză Ca un cântec de speranţă - Comme un chant d’esperance, o interogaţie filozofico-meditativă  Dacă Dumnezeu există sau nu, ajungând la singura concluzie posibilă: Dumnezeu este absent în natură, dar în afara naturii este prezent, a contribuit la o altfel de înţelegere a lucrurilor şi a vieţii ce mi-a fost dăruită. Sunt două exemple de carte despre care am şi scris, dar care au avut puterea să mă influenţeze.

Orice om al literelor are nevoie în munca sa de o inspiraţie specială. Care a fost muza dumneavoastră? Care au fost temele ce v-au fascinat şi pe care le-aţi abordat în scrierile dumneavoastră?

O muză propriu-zisă, nu am conştientizat. Ar fi cam greu ca, atunci când începi să scrii la o vârstă destul de coaptă, să te mai inspire azi prima şoaptă de iubire dăruită cu ceva timp în urmă, mai mult de o jumătate de veac. Mă inspiră tot ceea ce mă înconjoară: oamenii cu suflet frumos şi gesturile lor altruiste, natura înconjurătoare cu minunile sale inepuizabile, puritatea copiilor şi ochii lor plini de mirare... Într-un cuvânt, tot ceea ce dă puritate şi sens vieţii noastre! O sclipire, un zâmbet fugar, un tril sau un boboc de floare pot fi tot atâtea motive de inspiraţie. Cu tematica scrierilor mele este o altă poveste... Năvălesc în jurul meu felurite întâmplări, felurite situaţii neaşteptate, ce îmi solicită atenţia, îmi antrenează imaginaţia şi mă provoacă la atitudini clare. Atunci, singura mea unealtă, condeiul meu, ar vrea să nu piardă momentul. Este singura formă prin care pot să mă manifest.  

Desigur că, în timp, influenţele au avut forme şi consistenţe diferite.Ca o persoană cu origini transilvane, întotdeauna am simţit aproape versurile lui George Coşbuc şi Octavian Goga, cei care, după corifeii Şcolii Ardelene, Samuil Micu, Petre Maior şi Gheorghe Şincai au dus prin versurile lor o adevărată luptă pentru emanciparea socială, politică, naţională şi culturală a românilor. Şi Lucian Blaga cu timbrul său modernist, avangardist chiar, a dat o nouă conotaţie înţelegerilor mele.

Apoi, n-aş fi putut să trăiesc în Brăila fără Panait Istrati, Fănuş Neagu, Mihail Sebastian şi toţi ceilalţi frumoşi nebuni cu operele lor nemuritoare!

Dar, desigur, aceştia nu au fost muze, ci, asemeni tuturor scriitorilor citiţi, o adevărată hrană sufletească! De fapt, îndemn mi-a fost gândul că fiecare om trebuie să sfinţească un petec de pământ, în felul în care se pricepe el mai bine. La urma urmei, intenţiile bune contează!

Cine sau ce vă ajută atunci când scrieţi? De unde vă culegeţi nectarul cuvintelor? Ce anume vă umple de energie?

   Când doresc să scriu şi acest fapt se întâmplă din ce în ce mai des, sunt mulţumită că pot să fur orice minut altor activităţi cotidiene necesare, niciodată suficient acoperite, şi să mă aşez la locul meu de taină. Dacă intervalul este prea scurt şi nu pot decât să înserez o idee neaşteptată, pentru a o păstra în trăistuţa mea cu daruri, mă mulţumesc şi cu atât. Va veni liniştea nopţii ce îmi umple scrisul cu rodul ei darnic şi aparenta independenţă mă va face stăpâna timpului, a gândurilor  şi a cuvintelor. Şi atunci trăiesc în lumea cuvintelor şi scriu! Nu-mi trebuie mai mult!...

Care ar fi, în viziunea dumneavoastră, atributele principale ale unei cărţi valoroase? 

Dacă l-aş parafraza pe criticul literar gorjan, Ioan Trancău, aş spune că o carte, după ce a fost creată şi publicată, trebuie să fie nu numai vizibilă, ci, mai ales, lizibilă şi... comentabilă. Şi, desigur, să convingă prin mesajul său exprimat într-o formă armonioasă. Doar atunci, cele două părţi, scriitorul-donator şi cititorul-primitor ar putea ajunge într-o relaţie armonioasă, contructivă şi aducătoare de beneficii spirituale. O carte, atunci când nu este citită, poate rămâne în uitarea timpului. Ca şi cum nici nu a fost!... Numai citită şi comentată ea poate surprinde şi evidenţia cu acurateţe însuşirile creative ale autorului, consistenţa artistică a creaţiei literare şi mesajul său implicit, legitimând astfel calitatea ei, devenind un izvor de cunoaştere. Pentru scrierile contemporane, criticul are în vedere modul în care produsul artistic ar putea fi receptat de cititorul de astăzi. Iar autorul unei creaţii literare poate avea reacţii adverse faţă de părerile critice, considerând critica şi exercitarea ei publică un factor tensionant, temându-se chiar că un critic ar putea emite judecăţi de valoare numai după propriul său gust, subiectiv uneori.

Însă, întotdeauna, originalitatea, conştiinţa singularităţii exersată de un autor şi aplicată corect, tuşează cărţii sale o trăsătură valoroasă, expresivă, recunoscută în timp.

Dacă aţi deţine o baghetă magică, care ar fi primul lucru pe care l-aţi schimba astăzi pe scena scriitorilor contemporani? Sau, poate, l-aţi adăuga?

Cu sau fără baghetă magică, declar ritos că nu îmi place maniera prea liberă a limbajului în care se scrie uneori şi nici nu cred că exprimarea scabroasă, adesea, este calea cea mai indicată pentru a îngădui cizelarea gustului pentru literatură. Pot să recunosc această manieră ca pe o formă de frondă, în special a tinerilor condeieri, din ce în ce mai grăbiţi să se afirme şi din ce în ce mai nemulţumiţi de viaţa lor socială. Dar nu, definitiv!

Şi, nu ştiu dacă este în puterea mea să schimb unele lucruri. Nu mai am timpul necesar, nici puterea fizică să pot participa la acţiuni ce au acest scop. Deşi, ar fi foarte necesar şi, poate, interesant. Singura mea posibilitate este să lupt prin scrierile mele şi, mai ales, prin volumele de critică literară, în care sancţionez cumva alunecările lingvistice şi subliniez calitatea armonioasă în care sunt spuse şi cele mai neplăcute lucruri.

Apoi, mi-ar plăcea tare mult ca viaţa să fie mai îngăduitoare cu scriitorii, iar aceştia să aibă mai mult timp şi disponibilitate sufletească generoasă pentru a se întâlni mai des cu copiii, cu tinerii, să înveţe de la aceştia pasul vremurilor contemporane, pentru a se putea adapta criteriilor de percepere ale acestora, pentru a le înţelege acel modus vivendi al lor şi, astfel, să dispară  fractura sentimentală între generaţii, crescând coeziunea sufletească, ce pare a se rarefia.

Vitrina cărților / Convorbiri literare - decembrie 2021, material semnat de criticul literar Emilian Marcu

 

Mulțumesc, domnule Emilian Marcu! 

Sunt fericită...

 

Sunt fericită că în a mea viață

Din toate am cules câte un pic,

Că-n fiecare zi eu am primit povață

Și din noian de piedici am vrut să mă ridic.

 

Sunt fericită astăzi că-n nopțile cu stele

Hălăduiam pe căi cerești cu tine,

Când îmi spuneai că, de după perdele

De nori, știi să citești destine.

 

Sunt fericită că ochii mi-au văzut

Cât de sublim se poate trăi viața,

Iar toate visurile în care am crezut

În lumină mi-au înveșmântat fața.

 

Sunt fericită și deschis o spun,

Că am trăit atâția ani cu tine

Și chiar și veșniciei mă supun,

De-ar fi să ne ia-n clipa care vine.

 

Sunt fericită fiindcă am găsit,

Zeci de comori în lumea asta mare,

M-am ridicat când poate părăsit

De toți am fost, dar nu și de-al tău soare.

 

Sunt fericită, iată-mă-s, chiar eu

Ființa aceea dulce și-alintată,

Ce dragă ți-a fost ție tot mereu

Și pentru care-ai zis că mori odată... 

Mi-e inima bolnavă!...

 

Mi-e inima bolnavă de-atâta suferință,

De-atâția oameni dragi, ce moartea mi i-a luat

Și plâng în hohote c-o văd în biruință

Căci cunoscuți și rude avid mi-a adunat.

 

Mi-e inima bolnavă când caut în neștire,

Momentul de iubire prin amintiri pierdut

Și, parcă, pentru o clipă mă-ncearcă o liniștire,

Când retrăiesc secunde cu ei ce-am străbătut.

 

Mi-e inima bolnavă și-n ea doar sfâșiere

Și geamăt surd se-nchină de-atâtea zile-ntregi,

Știam că drumul omului mereu are o încheiere,

Dar am sperat că, poate, ai dreptul să-l alegi.

 

Trezește-te, inimă! Tu știi că moartea crudă

Când vine nu întreabă dacă ești pregătită,

Paharnicul vieții de multe ori e Iudă,

Licoarea ce ți-o toarnă cu-otravă-i îndoită!

 

 

 

 

 

 

 

Melancolie

 

O văd pășind pe stradă gândindu-se departe,

Se poticnește, parcă, de fiecare gând,

Din când în când își pleacă privirea într-o parte

Și brațul își rotește o floare legănând.

 

Spre cer timid privește și-o lacrimă fugară,

Rostogolindu-se îi cade ușor peste obraz,

Iar gândurile toate într-un glas o strigară,

Să-i spună că în lume se-abate un necaz.

 

Ea, auzind se-oprește din abătutu-i mers,

Închide ochii-o clipă și își reamintește

Că nu de mult, pășea într-al meu Univers

Și amintiri cu mine deodată despletește.

 

Surâde-apoi căci știe ce crudă-i despărțirea

Și cât de greu va fi să se-ntoarcă-n trecut,

Dar înțelege totul, fiindcă doar iubirea

De-a lungul veacurilor cu ea s-a întrecut.

 

 

 

 

Mama

 

Las ochii în pământ de fiecare dată

Când de dojana mamei eu îmi amintesc,

Mi-apare ades în gând adânc îngrijorată

Și câte-aș avea, Doamne, să-i povestesc!

 

Să-i spun că îmi doresc să întorc anii

Și să-i promit povața că-i ascult,

Că voi aprecia toate ale ei strădanii,

Pe care le-nțeleg, acum, în viața de adult.

 

O văd mereu cu șorțul dinainte,

Trebăluind prin casă-n orice loc,

Trăind profund rolul ei de părinte,

Trudind cu brațele ce nu se-opresc deloc.

 

O zugrăvesc cu inima-n icoane,

O văd adesea, parcă, printre sfinți,

Atât de blândă, ruptă din canoane

Și cu morala în ochii ei cuminți.

 

Observ ades și lacrima ce-i cade

Pe-obrazul încărcat de bătrânețe,

Cu părul prins în coc, ce bine-i șade!

E-un univers întreg de frumusețe!

 

În minte-mi vine o amintire dragă

Din nopți târzii ale copilăriei mele,

Când o vedeam îngenuncheată cum se roagă,

Și-i cerea Domnului răspunsuri la probleme.

 

Eu capul mi-atingeam de a ei frunte,

Că m-a rănit, îi spuneam, cineva,

Era puternică precum un munte,

Mă vindeca, știa din tot câte ceva!

 

Cu flori în mână la mormânt azi vin,

Toate mă dor; dar cin’ să le asculte?

Îi povestesc șoptit din toate așa puțin,

Câte regret... câte-aș schimba... multe...

 

Lumii

 

O, tu, șireată lume, când voi pleca din tine

N-am să îți cer nimic și-n loc de rămas bun,

Mă voi dezlega iute de  acele jurăminte

Cu care m-ai rugat ție să mă supun.

 

Mi-au fost oamenii dragi, cu ei mi-am strunit firea,

I-am ajutat pe unii, chiar de-alții m-au trădat,

Crezut-am ani de-a rândul că vorba mi-i menirea,

Cuvântul, vindecare fiind, cui i l-am dat.

 

Pe piatra de mormânt un înger să îmi steie,

Un Serafim sau poate un altul care-ar vrea

Să amintească lumii c-am aprins curcubeie,

Pe cerul lor și cripta nu-mi va mai părea grea.

 

C-am fost prin vers aproape de fiecare-n parte,

Le-am mângâiat tristețea și dorul le-am cântat,

Că însăși poezia mea rămâne mai departe,

O mângâire dulce pe-un suflet zbuciumat!

 

 

 

Iubirea

 

Un cerșetor la poarta iubirii astăzi bate,

Înveșmântat în straie tocite, de demult,

Purtând pe umeri doruri din căi ce le străbate,

Prea obosit de gânduri, frământări și tumult.

 

Avea pe frunte riduri, prea multe și adânci,

În ochi privirea-i ștearsă îi tulbura vederea,

Părea extenuat de drum, de parcă stânci

Atinse cu-al său pas ce-i anunța căderea.

 

Ușor, de stâlpul porții cu brațul se lăsase,

Să nu se prăbușească tocmai acum, când el

Găsise locul sacru la care mult visase,

Băuse chiar și vinul trădării de altfel.

 

- De unde vii, străine? îl întrebă iubirea.

Ce vânturi te aduc pe-aceste zări pustii?

El se-ndreptă de spate și ridicând privirea,

Cu gura amorțită, cu greu, așa rosti:

 

- Eu vin din lumea mare să te cunosc pe tine,

Să-ți aflu poate taina ce-ascunzi la sânul tău!

Să înțeleg cum poți să stăpânești destine

Cum poți atâtor inimi să le devii călău?

 

Sărut pe frunte cupa-ți  când o să sorb licoarea,

Prin care se preschimbă întreagă firea mea,

Nu vreau să plec din lume, de nu-ți cunosc valoarea,

Să pot măcar o clipă să-ți urc și eu culmea.

 

-O, cerșetor destoinic, naivă ți-e azi vrerea!

Pe mine mă cunoști, chiar de-ți pare ciudat,

Ți-am fost mereu alături, sunt soră cu iertarea,

Sunt în a ta cu ființă, dar tu, tu m-ai sfidat!

Drumul

 

Văd drumul șerpuind prin inima mea dragă

Și-n cursul lui adună povești și pilde vii,

Adună gânduri negre și tot ce viața-ntreagă

Am trăit eu în lume, când pașii-mi potrivii.

 

Și urcă drumul meu, apoi din nou coboară,

Se poticnește-n vorbe și-n marea de dorinți,

Se ia la trântă chiar cu soarta și-o măsoară,

Ba-mi tulbură și inima cu colții lui fierbinți.

 

Dar, azi drumul mai face o ultimă-ncercare,

De a rămâne drept și necurbat de fel,

Fiindcă bătrânețea e o grea provocare

E ultima oprire cu-al ei ultim duel.

 

O, drum al vieții mele, tu, drum fără hotare,

Ce stai în cartea vieții atât de-adânc înscris!

Mi-ești drag, căci te-am urmat pe uscat și pe mare,

Atâția ani din viață tu mi-ai fost paradis!

 

 

Cumpăr timp!

 

Azi vreau să cumpăr timp și-mi strig dorința lumii,

Voi, vânzători de vise, veniți să ne tocmim!

Căci zilnic eu văd oameni stăpânitori ai vremii,

Nu-și prețuiesc viața și nici ce-n dar primim.

 

Hai, cine vine primul comoara-și risipească?

Cin’ se mai crede vrednic Pământu’ a stăpâni?

Din zilele ce le-are ar vrea să-mi dăruiască

Și mie, fiindcă timpul eu vreau a-l împlini.

 

Dormiți adânc, nu vreți să-mi arătați obrazul,

Deși-n vorbe de ocară vă-ntreceți zi de zi,

Însă, acum, când zarea sclipește ca topazul,

Păreți din amorțire cu toți a vă trezi...

 

 

Copilăria

 

Mi-a bătut în geam copilăria

Și mi-a spus să ies cu ea în lume,

Mi-a adus în dar chiar pălăria

Încărcată-n jocuri și în glume.

 

Mi-a făcut un semn cu mâna dreaptă

S-o urmez pe-o cărare ascunsă,

M-a rugat să nu mai sar vreo treaptă,

Să mă las în farmecul ei prinsă.

 

M-a purtat ușor pe-ale ei aripi

Și m-a dus în țări de basm și soare,

Unde-n jur vezi râs cât ai clipi,

Iară viața mea a prins culoare.

 

Ne-am jucat prin iarba verde, moale,

Ne-am rostogolit prin apă și țărână,

Zmeie-am înălțat în picioarele goale,

Fluturi colorați mi-a pus în mână.

 

M-a legat la ochi copilăria

Și-am jucat un joc: De-a Baba-oarba

S-a ascuns atent prin florăria

Cu-amintiri ce-au vrut să mă absoarbă.

 

Căutând-o, timpul a zburat,

Jocul s-a sfârșit și dintr-o dată,

Visurile ce m-au tulburat,

M-au purtat în viața mea ciudată.

 

O, ce repede-ai plecat, copilărie!

Timpul de-aș putea a-l mai întoarce!

Să-mi mai prind la piept o ștrengărie,

Care-n poală zâmbet să-mi descarce...

 

Amorului

 

Era să fiu și eu al tău prieten

Și pasul meu lângă al tău să-l pun,

În mers ușor sau poate chiar mai sprinten,

Cu tine-n lume sorții voiam să mă supun.

 

Era să fiu la brațul tău în noapte,

Când te-avântai pe-ale plăcerii căi,

Când adunai din stele tremurătoare șoapte,

Pe-umeri purtând dorul ce-l aduceai din văi.

 

Era să fiu același cântec dulce,

Ce îl cântai în străluciri de mai

Femeilor, ce-n tine ochii voiau să-și culce

Și-a căror suferință cu un surâs curmai.

 

Era să fiu, dar nu a fost să fie!

În cartea vieții mele amoru’ n-a fost scris,

De-aceea, azi, doar din fotografie,

Îți privesc măreția și versul ce-am rescris.

 

 

 

Singurătatea

 

Să-mi bată în ferestre ar vrea singurătatea,

La ușa casei mele mereu tot dă târcoale,

Ea nu pricepe, totuși, că chiar Divinitatea

A semănat  norocul  cu tine-n a mea  cale. 

 

Să-mi tulbure gândirea dorea cu  disperare

Și-n toat-a mea simțire să se strecoare-ar vrea,

Vedeam cum zarea-ncarcă în clipe de-nnoptare

Când cârma vieții mele cu glas mieros cerea.

 

Mă lasă, du-te-n lume, alte cărări încurcă,

Nu vezi că-n al meu suflet nu-i loc pentru pustiu?

În mine legăn visuri  în care dorul urcă

C-un prinț cu ochi ca marea pe-un nour argintiu!

 

Tombola lui Moș Nicolae

6  decembrie 2021

1 Decembrie - Ziua Națională a României

 Activitate în parteneriat cu Biserica Movila Miresii.