Om de o curtoazie deosebită, Niculina Moisescu ne-a invitat în biroul său cu surâsul pe buze
și cu glasul cald de parcă dorea să ne ofere ceva. Și, într-adevăr, chiar ne-a
dăruit, mai bine de o oră din timpul său, spunându-ne o poveste ce merită lăsată mărturie peste timp.
I-am explicat motivul vizitei noastre și fără să ezite ne-a
răspuns: - De ce nu? Chiar mi-ar plăcea
să îmi exprim opinia față de subiectul propus și să dau un sfat acelor femei ce,
poate, îl așteaptă...
Pun
întrebările, înregistrez răspunsurile,
iar dincolo de vocea interlocutoarei mele, simt larghețea sufletească de care dă dovadă pe parcursul existenței
sale. Continuă să ne relateze despre diferite clipe din traseul său profesional
și am impresia, că în fața noastră stă un profesor universitar care, cu
dăruire, le vorbește studenților săi despre
experiența proprie. Îndrăznesc și-i
mărturisesc starea pe care mi-o induce și nu se miră: îmi confirmă faptul că
undeva, cândva, chiar a îndeplinit un astfel de rol. Curios! După ani de când
s-a desprins de experiența catedrei, reușește încă să transmită și să capteze
atenția auditoriului cu aceeași finețe cu care înnobilează clipele prezentului.