Pățania Buburuzei

Primăvara și-a întins șalul peste zare oferindu-i înfiorarea ei plăcută. Dealurile le-a înverzit, copacii i-a  înmugurit, iar  prin iarbă a strecurat gâze ce mișună vesele. Flori gingașe, scăldate în lumina caldă a soarelui, ne încarcă privirea de frumusețe, iar aerul parfumat ce se leagănă pe la ferestrele caselor, dă un farmec special celei mai răsfățate fiice a anului.

Furnicile muncesc de dimineața până seara, fără încetare, de parcă zilele ar fi intrat în sac. Păi, cine a văzut vreodată furnici leneșe? Nu, ele sunt harnice și chibzuite. Își socotesc proviziile pentru fiecare zi, gospodine fiind,  strâng și pentru vremuri mai grele. Sau, poate, pentru musafirii nepoftiți, greierașii, care adesea le cer din bunătățile lor. Și nu degeaba, chitările acestora au permanent arcușurile unse, căci nu se știe niciodată când se poate  ivi  momentul șă-și răsfețe amicele  furnicuțe.

 Privind cu atenție în iureșul acesta al insectelor, buburuzele își au locul lor. Ici-colo le zărești așezate pe flori de unde  își scutură aripioarele, făcând exerciții de zbor, de pe-o floare de lalea, pe una de narcisă, de exemplu.

Într-o zi, Motanul Zonzonel a fost atras de tot acest spectacol. Era fascinat de micile vietăți și agitația lor. Dar cel mai mult îi plăcea să urmărească buburuzele. Și erau deja câteva în grădinița de flori din curtea casei. Atât de tare îl atrăgeau, încât hotărî să prindă una în lăbuța lui.

Gata! a ales-o. O să se joace cu gărgărița aceea ce stă pe floarea de narcisă. Ca și cum ar fi simțit că este urmărită de ochii ageri ai motanului, aceasta  își propuse să-l necăjească. Și cum se apropia motanul ca să o prindă în lăbuță, cum își lua zborul spre o altă floare. Astfel că, acum era pe floarea de lalea, în minutul următor era deja pe cea de liliac. Dându-și seama că Buburuza vrea să-l supere, Zonzonel se ambiționă și mai mult să o prindă. Convins că nu va reuși nicicum să o atingă, motanul își încercă norocul vorbindu-i:

-Gărgărițo, ești atât de frumoasă! Mi-ar plăcea să te privesc mai de aproape, să-ți admir bulinele de pe hăinuță, să mă pierd, poate, pentru un moment în strălucirea ochilor tăi și astfel să pot  povesti neamului meu pisicesc despre tine. Oprește-te, te rog, o clipă din zborul tău zglobiu!

-Zonzonel, altul îți este gândul! Nu de admirația aripioarelor mele ești tu dornic acum, ci alte lucruri ești dispus să faci, cum ar fi... să mă prinzi în lăbuța ta!

-Greșești, micuță vietate! Eu nu aș face rău niciunei insecte. Crede-mă, sunt cel mai cinstit și generos motan din câți ai cunoscut vreodată! Cum aș putea să te conving?

-Păi, ar fi o soluție. Să mă lași să mă așez pe năsucul tău și, plimbându-mă pe el,  mă vei putea admira mai îndeaproape.

Fir-ar! își spuse în gând Zonzonel. Hm! nu e așa ușor cum am plănuit. Buburuza aceasta e tare isteață și nu se lasă prinsă cu una, cu două.

- Bine, fie cum spui tu! încuviință motanul, dar nu renunță la ideea de a înșfăca gâza aceasta ce începea deja să-l enerveze cu istețimea sa. 

Și, deodată, Buburuza se înălță și se așeză pe spatele motanului.

- Spuneai că vrei să fii prietenul meu, Zonzonel? îl întrebă curioasă.

- Desigur! Și dacă vrei să te convingi că sentimentele mele sunt sincere, uite, te las să pășești pe blănița mea. Am să te plimb prin toată grădinița încât o să vadă și florile cât îmi ești de dragă.

Buburuza emoționată de ceea ce auzi, scutură din aripi de bucurie, simțind că are un amic așa puternic, astfel că, pentru o clipă, coborî de pe spatele  lui Zonzonel și se așeză înaintea sa. Motanul, care doar se prefăcuse a-i fi prieten, o și prinse în lăbuță și o strânse  atât de tare, încât una din aripi aproape că i se frânse.

Zadarnic se văita Buburuza, pisoiul părea că nu se înduioșează de geamătul ei.

-În sfârșit, te-am prins, vietate mică! O să te închid într-o cutie și n-o să te mai las să zbori printre flori. Ești atât de răsfățată de culorile grădinii, iar eu sunt atât de neobservat de ele.

- Îndură-te motanule și eliberează-mă! Îți promit că nu-ți voi mai sta niciodată în drum. Te rog, aripa mă doare îngrozitor! Dă-mi voie să merg în căsuța mea să-mi pansez rana.

Motanul, invidios pe atenția ce-o primea Buburuza, o rănise aproape din răutate. Se hotărî să o elibereze, auzind că pe viitor nu-i va mai sta în cale.

Furnicuța, care a asistat  la această scenă, o ajută pe Buburuză să ajungă în căsuță, îi pansă rana și-i pregăti un ceai fierbinte.

Prietenul la nevoie se cunoaște, spune o vorbă înțeleaptă, iar furnicuța a dovedit că este o prietenă de nădejde. Motanul a demonstrat că este nemilos și astfel a pierdut respectul Furnicii care l-a și atenționat că orice faptă are și o răsplată.

Poate de aceea, ca o pedeapsă a gestului său nedrept, după o săptămână, Zonzonel s-a îmbolnăvit  și a fost internat la spitalul motanilor. Credeți că Buburuza l-a iertat?

Sigur că da! Împreună cu Furnica l-au vizitat și i-au urat să se facă bine, propunându-i chiar, pe viitor, să se joace împreună.

Zonzonel și-a cerut iertare și a promis să nu mai facă rău niciunei insecte, ci din contră, să le ajute la nevoie. Gestul său a fost doar un moment de rătăcire, căci invidia, care este un sentiment negativ, i-a tulburat gândurile.

 Cornelia Vîju