Poezia ,,Pe lângă plopii fără soţ” a apărut în revista ,,Familia” la 28
august/ 9 septembrie 1883, condusă de Iosif Vulcan şi apoi în ediţia Maiorescu din acelaşi an şi în
,,Convorbiri literare” din februarie 1884. Geneza ei este legată şi de anumite
date din biografia poetului, pornind fie din marea pasiune pentru Veronica
Micle, fie din atracţia pentru Cleopatra Poenaru-Lecea, după cum apreciază G.
Călinescu în ,,Viaţa lui M.Eminescu”. Generalizând în spiritul socializant
al curentului de la ,,Viaţa românească”,
Garabet Ibrăileanu afirmă că poezia cuprinde :,,(...) povestea tânărului singuratic, timid şi mai întotdeauna sărac.
A eroului obişnuit în literatura epocii eminesciene. E ,,proletarul intelectual”, rupt din clasa din care a ieşit , fără
relaţii sociale, înamorat de obicei, de la distanţă de o fată dintr-o lume
subţire, adesea dintr-o clasă boierească, pe care o idealizează , ca orice mic
burghez cultivat. E Sărmanul Dionisos înamorat de Maria, care apare la
fereastra casei boiereşti, e poetul romantic înamorat de fata ,,de la
fereastră” –mereu fereastra! -e Dan
înamorat de Ana, care-i apare în fiecare zi la fereastra de peste drum.”(Scriitori
români şi străini I).
Poemul
aparţine romantismului, ultimei
perioade a creaţiei eminesciene, în care se abordează tema iubirii şi a
naturii.
Romantismul
este un curent literar, dar şi un mod de a fi, atât al individului, cât şi al
culturilor. S-a afirmat la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi s-a prelungit
până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. ,,Caracterizat printr-o anumită
vocaţie a absolutului, creatorul romantic se defineşte prin hipersensibilitate,
printr-o anumită beţie a sentimentelor, o stare de tensiune permanentă şi
iremediabilă melancolie, o valorificare a fondului mitic prin intermediul
simbolului şi al metaforei.” ( Vera Călin, Romantismul
)
Mihai Eminescu, ultimul mare romantic
european, se înscrie în acest curent al exprimării sentimentelor de dragoste în
mijlocul naturii, tema iubirii şi a naturii fiind tema romantică fundamentală a
liricii sale. La Eminescu natura se manifestă în două planuri, unul terestru şi
altul cosmic, interferate în mod armonios, în cadrul căreia îndrăgostiţii
oficiază un adevărat ritual al iubirii, ,,natura adesea -nu primează- e pe
acelaşi plan cu dragostea”(G. Ibrăileanu).
Printre caracteristicile
romantismului prezente şi în opera lui Eminescu amintim: sensibilitate,
fantezie, inspiraţia din folclor şi din trecutul istoric, construirea eroilor
excepţionali, ironia satirică, originalitatea, supratema timpului, teme precum
cosmicul, istoria, natura şi iubirea, toate având ca sursă de inspiraţie
folclorul.
În temele
liricii eminesciene, elogiul iubirii şi
al naturii îşi are rezervat un loc special, prin lirismul şi melancolia
poeziilor, prin aspiraţia eului către absolut şi perfecţiune. Aceste două mari
teme sunt nelipsite în operele lui Eminescu, împletindu-se şi definind
semnificaţia naturii în trăirile, simţămintele şi exprimarea eului liric.
În poezia eminesciană găsim de la peisaje şi descieri ale naturii, la istorie şi descrierea unor întâmplări; de la basm la fantastic; de la dragoste, la durere şi tristeţe. Totuşi cea mai predominantă faţetă a poeziei lui Eminescu este iubirea şi natura, poetul fiind cel mai iscusit cântăreţ al splendorilor acestor teme.
În poezia eminesciană găsim de la peisaje şi descieri ale naturii, la istorie şi descrierea unor întâmplări; de la basm la fantastic; de la dragoste, la durere şi tristeţe. Totuşi cea mai predominantă faţetă a poeziei lui Eminescu este iubirea şi natura, poetul fiind cel mai iscusit cântăreţ al splendorilor acestor teme.
Ghica observă
că în poeziile de dragoste şi natură se dezvăluie filonul sănătos, optimist al
creaţiei poetului. Aceste două teme sunt strâns împletite întregindu-se
reciproc.
.jpg)
