INTERVIU CU SCRIITORUL STERIAN VICOL -PARTEA A III-A

- Se spune că secretul reuşitei este să porneşti la timp în toate. Că graba omului nu-şi are rostul, dumneavoastră ce părere aveţi despre asta?  

- Sigur că e zicala graba strică treaba, dar părerea mea în ceea ce priveşte scriitorul, este că trebuie să pornească pe drumul scrisului atunci când simte că este pregătit. Eu, de exemplu, am pornit cu multe lecturi. Vă spuneam că şi-n timpul orelor, la şcoală, obişnuiam să citesc, ceea ce nu avea legătură cu disciplina respectivă, acumulam informaţii din varii domenii, pentru că un scriitor nu doar literatură beletristică trebuie să citească, el trebuie să acumuleze foarte multe cunoştinţe de cultură generală. Apoi ele se decelează şi se aranjează în creier, iar când soseşte clipa trebuie aşternute pe hârtie.  

Vă spuneam că eu am debutat editorial la 30 şi ceva de ani, pe când alţii debutează la 18-20 de ani. Eu am întâlnit şi exemple din acestea, care au debutat devreme, dar s-au pierdut apoi. Am observat că cei care debutează de timpuriu, ori au într-adevăr geniu, pe care poate să-l salveze tot prin cunoaştere, prin lecturi pot să-l dezvolte sau pot să dea chix. Am avut un coleg care lua premii, acele premii pentru creaţii literare ce se dădeau la nivel naţional pentru pionieri. Am mers odată la tabăra de la Homorod şi acest băiat scria în cinci minute o pagină. Avea acest har, toţi din jur spuneau că acesta e urmaşul lui Marin Sorescu. Ei bine, a făcut facultatea, e medic astăzi şi nu a mai scris de atunci, din timpul şcolii. Am mai aflat de o altă colegă, Îţa Vainer, la fel, scria excelent jurnal, la 12-13 ani, ea a şi debutat în Pagini Dunărene, aveam noi un Almanah când era Regiunea Galaţi, înainte de ’68, deci. A venit în ţară acum un an sau doi şi mi-a mărturisit că nu a mai scris. Cum a terminat liceul ea s-a desprins de pasiunea aceasta a scrisului.  

Ceea ce vreau să subliniez prin aceste două exemple, este că nu trebuie neapărat să ne speriem când observăm oameni geniali care debutează de timpuriu, la 15-16 ani. Şi eu am scris la vârsta asta, doar că eu nu mă gândeam atunci şi la a publica scrierile. O poezie, Cântec la 19 ani, am publicat-o în aceste Pagini Dunărene, la rubrica tinerelor condeie. Pe mine şi pe Gheorghe Lupaşcu ne-au publicat în acelaşi timp, parcă. El semna atunci cu un pseudonim. Ei bine, acesta a fost momentul când mi-am văzut şi eu numele tipărit. După aceea a urmat perioada de la Bucureşti când mi s-au publicat creaţiile şi mi-au selectat din ele atunci, la Centru de creaţie,de îndrumare, cred că se cheamă acum. Mai avem şi alte exemple celebre, scriitori care debutează, în schimb, la o vârstă înaintată. Tudor Arghezi care era arhicunoscut din presă, din diferite publicaţii, dar care a debutat la 47 de ani cu prima lui carte. Pot spune că totul se întâmplă atunci când este menit a se întâmpla, că nu ţine de grabă sau de negrabă. După cum vibrează inima fiecăruia, cum simte fiecare că e timpul potrivit de a porni la drum, ideea e să pornească într-o zi, dacă chiar are ceva de spus. Repet, cu harul dat de bunul Dumnezeu.  

- Care a fost cea mai valoroasă lecţie pe care v-aţi însuşit-o în viaţă?  

- Cred că cea mai valoroasă, pe care chiar şi acum o învăţ, este aceea de a trăi demn şi a fi un spirit care nu fuge niciodată de o lucrare chiar dacă e mai grea. O lucrare a lui sau a comunităţii. Vezi, când am dat titlul celor 2 cărţi, Memoria lui Femios mă gândeam şi la memoria colectivă, la memoria neamului nostru, fără de care n-ar exista istorie. Acel glas al ţăranului, al preotului, al părinţilor, pe care îl auzim în noi, fac din noi oameni adevăraţi, ce au un drum al lor, neconfundându-se cu alte drumuri. Spuneam că toţi au loc în literatură, în lumea asta şi-n alte profesii chiar. Sigur că un medic mai bun e cel unde se duce lumea mai des dar, după mine, chiar şi celălalt este bun, poate chiar mai bun până este descoperit cu adevărat. Aşa se întâmplă şi cu scriitorii, până nu le citeşti paginile cărţilor nu-ţi poţi face o părere.  

Din nefericire, astăzi nu mai există acea critică de întâmpinare, cum era înainte de ’89, mai serioasă, ca să ţi se spună de la început dacă ai sau nu înclinaţie pentru scris, să ştii dacă e bine să continui sau să te opreşti ori, eventual, să mai studiezi. Acum e o invazie de carte. După ’90 a ,,intrat” pe câmpia literaturii o cohortă de scriitori, de toate vârstele, unii pensionari care, chiar şi-au făcut un hobby, acum la bătrâneţe, din a scrie precum şi dorinţa de a publica. E greu să convingi pe unii dintre ei că ceea ce scriu nu sunt materiale de publicat şi, chiar dacă le spun că valoarea creaţiilor este doar de a o etala în familie, între prieteni, ei insistă să le publice în reviste de specialitate cum este şi revista pe care o coordonez. Uneori îmi şi mărturisesc că nu au citit revista, iar dacă au făcut-o recunosc că nu înţeleg multe din acele scrieri. Nu îndrăznesc să le spun că pentru a le înţelege au nevoie de cultură, ci mă retrag politicos şi mă declar învins de geniul lor pe care eu nu-l pot percepe. Nu le dau lecţii şi le mărturisesc că eu nu mă pricep la genii.  

- Care este cel mai frumos lucru care vi s-a întâmplat în viaţă? Dar cel mai neplăcut?  

- Cel mai frumos lucru în viaţă, pentru că şi scriitorul este om, din carne şi oase, a fost când mi s-a născut primul copil, Ioana Agata Vicol, fiica mea, căsătorită acum cu un ofiţer de nave căruia îi poartă numele, dar eram aşa emoţionat atunci când s-a născut, încât, când am ajuns acasă cu taxiul am uitat buchetul de flori pe care i-l cumpărasem soţiei, în maşină. Ea s-a întristat un pic, dar am trecut repede peste incidentul acesta al emoţiilor şi am dat fuga la piaţă, care era în apropiere şi am cumpărat alt buchet, deoarece bucuria soţiei mele, care devenise mamă, trebuia să fie întregită şi de frumuseţea florilor dăruite de mine.  

În privinţa momentului trist al vieţii mele, pot considera ziua aceea neagră când a murit tatăl meu şi întâmplarea aceea când Dumnezeu, parcă dezlegase un blestem deasupra satului nostru. Parcă un glas spunea că aţi greşit şi de aceea a trimis norul acela ucigător. Am stat de multe ori şi m-am gândit la ziua aceea şi m-am întrebat: ,,Oare aşa să fie?” Nici acum nu am găsit răspunsul.  

- Sunteţi o persoană optimistă? Şi dacă da, care este reţeta care vă menţine permanent pe treapta aceasta?  

- Păi... sunt o astfel de persoană şi prin ceea ce fac, prin relaţiile mele cu semenii mei, nu doar scriitori, cam cu toţi cei din lumea artelor, plasticieni, muzicieni, actori, toate astea, cum am zis, acea cafenea pe care am înfiinţat-o, a ,,Revistei Porto Franco” în care ne dăm întâlnire în zilele de 5, 15, 25 ale lunii, după ora 17, indiferent dacă este sau nu aniversarea unuia dintre noi, o consider tot o cupă a optimismului din care gustăm cu toţii. Poate, uneori, avem şi prieteni de la Chişinău care ne caută, iar ei ştiu că, dacă vin în acele zile la locul întâlnirilor noastre, cu siguranţă va regăsi pe cineva acolo pentru a vorbi, pentru a ne împărtăşi păsul. Drept pentru care, vreau să multiplicăm aceste întâlniri, în alte zile poate, la un alt restaurant. Cercul prietenilor, observaţi funcţionează în jurul meu, în lumea creativităţii, a artelor. Iar întâlnirile cu cititorii, elevi de liceu, studenţi au loc, de asemenea, în locuri pe care le anunţăm din timp, iar de multe ori mergem acolo unde suntem invitaţi. Chiar şi la sate mergem, de exemplu, duminica aceasta vom merge la lansarea unei cărţi a preotului scriitor Ion Croitoru la Lieşti, unde îşi lansează o carte, Monografia Comunei Lieşti. Va fi o adevărată sărbătoare spirituală, pentru că este şi Ziua României, iar scriitorii invitaţi vor citi chiar şi pagini despre patrie, care este mama noastră adevărată, sentimentul acela când vorbeşti limba română, când duci mâna la inimă şi rosteşti: Sunt mândru că-s român!  

- Se spune că viaţa este precum o cursă într-un carusel, pe care o putem schimba dacă ne dorim . Dumneavoastră ce părere aveţi? Ce sfat aţi da celor care nu-şi găsesc echilibrul şi aleargă pe căi greşite?  

- Ca să-şi găsescă echilibrul, revin la ce spuneam mai înainte, e nevoie de carte, de a studia. Chiar dacă e depăşit de vârstă şi n-a trecut prin şcoala primară nu-l opreşte nimeni să ceară ajutor. Să nu se limiteze la ce ştie, pentru că există programe în care pot fi incluşi, cu ajutorul cărora îşi pot continua studiile. Iar cel care doreşte să ajute pe cineva, chiar să o facă, pentru că, din păcate, cunosc cazuri care fac asta doar aşa, în văzul lumii, dar concret nu oferă ajutorul. Este un subiect delicat pe care nu vreau să-l abordez dar, cu voinţă şi bunăvoinţă, oamenii care pot şi, mai ales, cei ce sunt într-o funcţie în care trebuie să se implice pentru binele comunităţii, este corect să acţioneze şi chiar să facă ce le stă în putere.  

-va urma-  

Cornelia Vîju