Interviu cu scriitorul Sterian Vicol - partea I

      Absolvent al Facultății de Litere  a Universității București, Sterian Vicol a publicat 15 volume de poezie şi este fondator al Festivalurilor "Costache Conachi", "Grigore Hagiu" şi "Hortensia Papadat Bengescu". Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și deținătorul a numeroase premii literare.

   S-a născut la 9 mai 1943, în satul Țuscani, din județul Vaslui și este tatăl a doi copii minunați, după cum declară, o fată și un băiat.

     În 1990 a fondat revista “Porto Franco”, iar din 2000 este redactor-şef al acesteia. Actualmente este preşedintele Societăţii Scriitorilor ,,Costache Negri” din Galați şi unul din numele reprezentative ale literaturii române, participant activ al vieții literare gălățene și nu numai. De câțiva ani a deschis Cafeneaua Literară ,,Porto Franco”, la restaurantul Casa Românească și-și dorește să multiplice această cafenea și la un alt restaurant gălățean, pentru a dedica mai mult timp prietenilor și prieteniilor sale, pentru a continua acele dialoguri despre și pentru literatură.

    L-am găsit astăzi la redacția Revistei ,,Porto Franco” și l-am rugat să ne povestească câte ceva din viața scriitoricească, pe măsura numelui cu care sfințește acești ani în care a mânuit condeiul, cu ajutorul căruia a lăsat însemne de aur în istoria culturii românești. Cu eleganța-i binecunoscută,

m-a impresionat iarăși când am primit  acceptul său pentru interviu. Poate și pentru că, chiar mă bucur de statutul de prietenă al acestui scriitor dunărean, pentru care nutresc sentimente de stimă și constantă prețuire. Pe care, cu ani în urmă, mi-a fost dat să-l cunosc la un festival de poezie brăilean, moment catalogat de mine drept ,,o întâlnire... întâmplătoare a destinului.”

   Dintre cărțile ce poartă semnătura lui Sterian Vicol amintim:

Harfele grâului, apărută în 1976, Corabia seminţei, 1978, Edena, 1981, Vânătoare nocturnă, 1981, Sigiliul grădinii, 1983, Lacrima învingătorului, 1984, Repausul focului, 1985, Vindecare în păcat, 1991, Daimonia, 1995, Corabia – labirintul celălalt, ediţie bilingvă, 1996, Sunt putred de tine, 1998, Domnişoara Cucută, 2001, Clipa tăind subţire hohotul zăpezii, 2003.

   A debutat și în proză cu microromanul autobiografic Memoria lui Femios, apărut la Editura Timpul, Iaşi, 2011, pe care l-a semnat: Sterian Dumitru Vicol.

       - Mi-am propus, prin acest interviu, să vorbim despre activitatea dumneavoastră, despre reuşitele din cariera dumneavoastră, de aceea, vă invit să facem un periplu al paşilor care v-au făcut să creşteţi în fiecare zi. Să descoperim, domnule Sterian Vicol,  primul pas către lumea scriitoricească! Când s-a întâmplat lucrul acesta?

   - Pentru a răspunde la întrebarea aceasta, trebuie să fac clar o întoarcere în timp și să spun că pașii către scris i-am făcut încă din copilărie. Primele cărți pe care le-am citit, plus buna și blânda natură, eu fiind născut într-un sat din Moldova cu coline, păduri, pomi fructiferi, minunate veri însorite, dar și cu ierni frumoase, în care mergeam cu copiii la săniuș, toate acestea cred, astăzi, și-au pus amprenta în pasiunea mea pentru scris. O copilărie minunată, bogată în amintiri, este întotdeauna un izvor nesecat de inspirație. Mi-amintesc cu drag chiar și acele clipe când, pe la vârsta de 12- 13 ani,  mama venea la mine în cameră, pe la miezul nopții și sufla în lampa cu gaz ce-mi lumina încăperea, pe vremea aceea în satul nostru neexistând electricitate, pentru că, obișnuiam adesea să adorm citind și să uit să sting lumina lămpii. Cel mai teribil, pot să spun că a fost momentul când am intrat în posesia cărții Primele iubiri, a lui Nicolae Labiș, asta se întâmpla prin 1956, când nu mă săturam să citesc poemele sale, ce mi se păreau extraordinare. Toate acestea m-au deschis către scris, deja sămânța aceea pe care o are un scriitor, germina în mine, în străfundurile ființei mele și era nevoie acum doar de a începe să aștern pe hârtie ceea ce se năștea în ființa mea. De asemenea, un rol important în a mă apleca asupra condeiului, ar fi faptul că am avut norocul de un profesor de liceu, Ion Cârlan  -Dumnezeu să-l odihnească! -  care a văzut că era ceva în mine, acel dat cum se spune și mi-a împrumutat din biblioteca lui personală,  cărți care erau interzise în acei ani, '60. Mi-a dat Lucian Blaga spre exemplu, o carte pe care am citit-o și răscitit-o, atât de dragă mi-a fost. Ba chiar, întorcându-mă la perioada când deja m-am consacrat, unii critici au spus că chiar am ceva influențe din Blaga.  S-ar putea, pentru că și eu cred că Veșnicia s-a născut la sat, cum spunea el. De altfel, sunt convins că dacă nu m-aș fi născut în satul meu, Țuscani, în județul Vaslui,  acolo între colinele dulci ale Moldovei, dar și locul cu râpi și dealuri care și-au lăsat amprenta asupra mea, cred că nu aș fi ajuns scriitor. Sau poate ajungeam scriitor, dar nu cum sunt și cum îmi place să cred că reprezint azi. Căci rădăcinile mele sunt acolo, în satul meu și sunt foarte adânci.

   Eu am urmat cursurile Liceului pedagogic, deoarece era mai sigur pentru părinții mei care-și doreau să ies cu o meserie, să îmi pot câștiga pâinea singur, acesta fiind argumentul în alegerea acestei școli.  După aceea, bineînțeles că am urmat și cusurile Facultății de Litere la Universitatea din București. Apoi a urmat legătura cu  profesorul meu, Ion Cârlan care a simțit din scrisul meu la teze că mă exprimam bine, îl impresionasem și astfel m-a luat sub aripa sa ocrotitoare și a început să se implice mai mult în formarea mea. Îmi spunea ce și cum să citesc, mă lua în excursii la Iași, iarăși un alt reper în formarea mea. Imaginați-vă cât de impresionat am fost când am văzut cu ochii mei Parcul Copou,  statuia lui Eminescu, mănăstirile și bisericile din Iași! Mi-amintesc că, atunci, când ne-am întors din excursie, călătoream cu trenul toți copiii, alături de domnul profesor Cârlan, care ne era un fel de diriginte, atât de mult ne iubea. Și noi pe el, desigur! Ne-a rugat pe toți, ca în urma acestei excursii, să facem câte o compoziție, în care să așternem pe hârtie tot ce ne-a plăcut, sentimentele și trăirile care ne-au traversat și ne-au răscolit inimile.  Mi-amintesc că eu am scris un caiet întreg, iar domnul profesor m-a pus să-i citesc câteva pagini în timp ce mergeam prin curtea școlii, înconjurând clădirea Școlii Normale unde eram elev. Tot citind eu și ascultându-mă atent el, nu ne-am dat seama că trecuse cam o oră și jumătate, iar cei care ne vedeau, probabil nu-și dădeau seama de ce făceam noi acea plimbare, eu citindu-i continuu, iar el răspunzându-mi de fiecare dată încurajator: da! da! da! Ce mai, într-un final am terminat de citit tot caietul acela cu impresiile mele, moment decisiv în dezvăluirea talentului meu pentru scris. Aceasta ar fi o mică întâmplare, semnificativă aș spune, cu primele scrieri.  După aceia, a urmat episodul cu Dan Iorga, un elev în anul IV, eu fiind în anul I atunci, care era redactor-șef la Gazeta de perete și care mi-a publicat primele poezii în gazeta respectivă. Așadar, acesta a fost debutul meu, la Gazeta literară a liceului.

   - Un pom este judecat după rodul pe care-l dă şi nu neapărat după frunza umbroasă. Rădăcinile sănătoase hrănesc, se ştie,  o coroană sănătoasă. Care sunt rădăcinile lui Sterian Vicol? Sub cerul cărui tărâm a văzut lumina zilei un om al condeiului de talia dumneavoastră?

    - Poate ați observat că pe cartea de proză am semnat și Dumitru, asta pentru că pe tatăl meu îl chema  Dumitru. Am zis să fac o distincție între poezie și proză. Memoriile lui Femios,cu subtitlul Jurnalul lui Terian, am spus, de altfel, că reprezintă chiar plaiurile mele natale. Acele locuri unde eu am crescut și am visat. Rădăcinile mele erau acolo unde mă scăldam, și la propriu, și la figurat. Chiar dacă nu prea aveam ape curgătoare, aveam șuvoaie de ape care curgeau atunci când ploua abundent. Mă scăldam alături de prietenii mei din copilărie în lanurile de grâu și floarea- soarelui, făceam întreceri de genul: cine ajunge primul la cărare, în vârful plopului, la izvorul din fundul râpei unde adăpam vitele! Am avut o copilărie formidabilă, un leagăn plin de amintiri. Sigur că mă întorc cu nostalgie acolo și astăzi, pentru că mă duc, cel puțin o dată pe an, la fratele meu Ștefan care locuieșe acolo și care este bolnav, din nefericire. Obișnuiesc să mă duc și de Sfântul Ilie, când este sărbătoarea hramului bisericii, zi în care este horă mare,  căci se adună toți fiii satului. Este o sărbătoare mare, încă a mai rămas acestă sărbătoare tradițională căci, ca să fac o paranteză, oamenii lângă care am copilărit eu acolo, sunt plecați la Domnul. Cei tineri sunt la orașe, mai vin sau nu mai vin . Porțile curților sunt căzute pe alocuri, sunt sărite din țâțâni. Unele au lacăte iar satul, ca să fiu sincer, se pare că se macină și încet, încet dispare.      

    Satul meu, Țuscani,  este situat într-o covată. Pe acolo eu nu am văzut tren până la vârsta de 14 ani, mașini nu veneau, exista doar o caravană care venea și dădea film la o lună, parcă. Toate astea le-am cuprins și-n cartea mea de proză, secvențele cu caravana, cu filmele, cu colectivizarea forțată. Repet încă o dată, rădăcinile mele scriitoricești sunt în satul meu și recunosc că de fiecare dată când merg acolo, mă încarc cu energie pozitivă. O adun de pe  Râpa Zbancului, de pe  colinele Zoițana, de pe Coasta Purcariului, Valea Rediului, locurile dragi mie, unde hălăduiam cândva cu copiii de vârsta mea, pe la 10,11, 12 ani.

  - Vă invit să ne povestiţi despre ultima dumneavoastră carte publicată!

    - De fapt sunt două. Prima, Memoria lui Femios cu subtitlul Jurnalul lui Terian și cartea a doua, tot Memoria lui Femios, dar cu subtitlul  Manuscrisele lui Terian. Prima este de proză, este un microroman autobiografic, este despre copilăria și viața mea, este dedicat bunicilor și părinților mei, iar cartea a doua este o carte a prieteniei, o carte cu prieteni, pentru că este o carte cu 40 de dedicații pentru prietenii mei, cu scriitori care, din nefericire, unii dintre ei nu mai sunt, Ioanid Romanescu, Ioan Florea, Geo Dumitrescu, dar și alți importanți  poeți contemporani, cărora le-am dedicat câte un poem. Pentru că am simțit acea legătură secretă, care există între noi, căci o prietenie se leagă și se consolidează pe măsură ce simți că ai niște lucruri în comun.  Când ai, poate, aceeași viziune asupra lucrurilor, cănd împărtășești aceleași trăiri iubind natura, Dunărea, marea, muntele. Această plăcere pe care o simți în preajma naturii devine un numitor comun pentru scrisul multor poeți. De asemenea, în cuvântul meu lămuritor spuneam că va veni și o carte a treia, cu Memoria lui Femios pe care o consider de pe acum o carte de căpătâi, în sensul că va cuprinde și proza, și poezia mea toată.

   Am deja o sută de poezii la care lucrez și care vor fi cuprinse în această carte de care vă vorbesc. De ce Memoria lui Femios? Pentru cei care nu mă cunosc, mărturisesc că m-a obsedat întotdeauna istoria Greciei. Am citit și recitit încă din liceu Homer. Odiseea cu eroul principal, Ulise, (eu îi spun că e aventurierul Ulise) care venea din lupte. Știți cu toții povestea, cum el zece ani a hălăduit pe mările și oceanele lumii, întorcându-se la Itaca lui după 20 de ani, unde îl aștepta Penelopa. Penelopa, în așteptarea sa continuă, este curtată de mulți prinți care îi cereau mâna, dar ea, ca să câștige timp, împletea și despletea lucrul mâinilor sale. Pentru a-i alina dorul, ea avea alături un trubadur, un cântăreț, poetul de curte, pe nume Femios. Acesta îi cânta permanent din liră, iar când a venit soțul său, aventurierul, după cei douăzeci de ani ( zece petrecuți în războaie și zece pe mare) povestea spune că după i-a ucis pe toți pețitorii l-a văzut și pe Femios, ascuns acolo, sub tron, iar când a vrut să-l ucidă, Penelopa l-a oprit. Căci el, Femios, era cel ce i-a ținut de urât în anii când el a fost plecat, iar cu ajutorul cântecelor ce i le cânta, ea a reușit să-l aștepte. Simbolic vorbind, cântărețul nu poate fi ucis de nimeni, căci el este cel care știe mersul istoriei. Iar Femios a zis: “un zeu stă deasupra cântecelor mele”; așadar divinul stă deasupra cântecelor poetului inspirat. Este acel personaj dăruit de puterea divină, care știe de cine și cum să se apropie, cine are sufletul deschis spre a pluti pe notele slovelor sale.  Femios a știut, a simțit sufletul curat al Penelopei, de aceea i-a fost alături în toată perioada absenței soțului său, Ulise.  Sigur că prin deformația mea profesională, sunt un umanist înrăit aș spune, un iubitor de viață, oameni, copii. Mai vreau să vă destăinui un secret de-al meu, ca să-l numesc astfel. Eu fiind copil de țară, trăitor într-o gospodărie în care păsările sunt crescute pentru carne, nu am tăiat în viața mea o pasăre. Mă oprește ceva, e ca și cum aș ucide zborul. Poate exagerez, dar să știți că uneori am avut și visuri în sensul acesta, cu pasărea care vine pe umăr și-mi vorbește și, cred că, gândindu-mă că nu ucid le-am considerat niște mesaje, aceste visuri. Iar când am fost invitat la vânătoare, le stricam vânătoarea prietenilor, făcând zgomot atunci când iepurii, de exemplu, veneau în bătaia puștii. Și astea s-au întâmplat până s-au convins prietenii că eu nu pot ucide, nu pot privi nici cum cineva ucide, chiar dacă era o vânătoare organizată. Astfel că au decis să nu mă mai invite. Poate pentru unii par povești, dar sunt adevărate.

  -De care dintre cărțile scrise sunteţi cel mai mândru?

   - Știți cum e, ca și cu un copil! De ultima sunt cel mai mândru, a avut zeci de cronici, zeci de însemnări, consemnări, interpretări în reviste din Iași,  București, Pitești, Timișoara și alte orașe. Am pătruns în lumea literară pe intrarea principală, după cum se poate observa. Iar acei redactori-șefi de reviste, m-au publicat nu doar pentru că-mi erau prieteni. Da, contează uneori și prieteniile, însă nimeni nu te poate publica dacă ceea ce scrii n-ar avea valoare literară.  Așa cum și mie mi se solicită la ,,Revista Porto Franco” să le public creațiile, însă dacă aceste nu mi se par potrivite nu le public, indiferent dacă solicitarea vine din partea unui prieten sau nu. Au existat chiar situații în care unii vin cu pretenții și le-am zis mereu: ,, Mă iertați,  dar materialul dumneavoastră  poate fi genial, însă eu nu mă pricep la genii, de aceea, cu respect trebuie să vi-l înapoiez”. Sunt oameni și oameni, unii ajung la un moment să se apuce de scris, din varii motive și se consideră geniali fără ca talentul lor să fie confirmat de ceea ce scriu. E doar părerea lor subiectivă, uneori exagerată la extrem.

   - Astăzi, în 2013, vă consideraţi un scriitor  de nota zece? Dacă cititorul v-ar întreba astăzi care este diferenţa între un scriitor bun şi unul mai puțin bun, ce i-aţi răspunde?

  - În primul rând, nu există scriitor bun și mai puțin bun, în opinia mea. Cum spunea și Nichita Stănescu, scriitorii nu se compară între ei, fiecare are lumea lui, universul lui, rădăcinile lui care diferă de la unii la ceilalți. De unde vine, cine-i sunt părinții, bunicii, care are altă influență în privința creșterii de țânc, ca să zic așa. Deci nu există scriitori buni și slabi. Este o treabă a criticii literare care face munca aceasta. Nu poți spune care sunt cărțile de rafturile unu, doi sau trei. Fiindcă nimeni, decât Dumnezeu poate ști dacă o carte va rezista peste timp. Și astfel, cei care vor veni în urma noastră pot alege ce cărți să prefere, ce cărți să le încarce rafturile bibliotecilor personale. Iată, noi avem scriitorii ce au rezistat în timp, care sunt preferații multor citiori, cum ar fi: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Mihail Sadoveanu - făuritorul de limbă românească, Fănuș Neagu, Panait Istrati, Marin Preda, Hortensia Papadat Bengescu, Augustin Buzura, Nicolae Breban și mulți alții. Noi avem o literatură extraordinară, trebuie să amintim.

  Am avut o tristețe mare, pentru că speram ca măcar anul acesta un scriitor român va obține Premiul Nobel . L-a luat o scriitoare necunoscută aproape total, din Canada, în vârstă de 82 de ani. L-a obținut pentru  zece cărți  publicate. Nu știu de ce s-a întâmplat astfel,  poate că în spate a fost politicul, poate că nu.  Eu îmi exprim regretul că nu a obținut acest premiu un român de-al nostru,  pentru că avem poezie mare, valoroasă. Ana Blandiana, mai tinerii Andrei Coșovei, Lucian Vasiliu, Cassian Maria Spiridon, ca să spun doar din zona noastră. De la Brăila îi pot aminti pe Gheorghe Lupașcu, pe Aurel Buricea și vin alții din urmă, la fel de talentați. În istoria literaturii avem și poeți medici sau matematicieni cum ar fi Ion Barbu, Vasile Voiculescu, un mare poet care, din nefericire, a stat și prin pușcăriile comuniste, dar medic de profesie. Și alți, și alți scriitori, Ion Vinea de exemplu. Mari scriitori căci noi avem o literatură puternică și mă bucur că-s și eu un scriitor mic în această literatură mare. Am mai spus și cu altă ocazie că, în marele manuscris al literaturii române, sunt mândru că am și eu un cuvânt scris, un rând ce-mi poartă semnătura. În acestă literatură a țării noastre, noi păcătuim că nu am avut școli de traducători în limbile de circulație: franceză, engleză, rusă chiar. Căci poți fi genial, dar dacă nu te faci cunoscut și, eventual,  ajungi să te aplauzi unul pe altul, dar nu știe nimeni din afară, nimeni din afara cercului scriitoricesc, aproape că nu exiști.  La urma urmei, literatura ar trebui să fie ambasadorul unei țări în toate domeniile. Trecem peste rele, peste războaie, oameni ce mor sau n-au ce mânca, literatura încearcă să armonizeze și să întindă o punte de flori pe sufletul omului. Ca să nu mai fie oameni răi, căci din nefericire aceștia există. Ca să mă întorc la întrebarea ta, nu există scriitori răi. Cel care a scris o carte, care a publicat ceva din sufletul său nu poate fi rău. Uite, de exemplu Miron Radu Paraschivescu pe care l-am cunoscut și i-am publicat un poem, îmi spunea, când m-am dus la Vălenii de Munte, chiar în 1971, înainte de a muri: ,, Dragul meu, eu dacă aș afla că la Satu Mare e un om căruia îi place o poezie de-a mea, m-aș duce să-i sărut mâna”, metaforic vorbind. E clar, un om, un poet, care scrie, care are o operă, nu se poate ca măcar un cititor dintr-un colț al lumii să nu tresară, să nu simtă că și pe el îl încearcă acel sentiment, de mamă, sentimentul de copii, de iubire într-un final. Căci, la urma urmei, marea temă a literaturii s-a bazat pe iubire, iubirea inspiră întotdeauna, este izvor nesecat de creație.

  Iar despre nota pe care mi-o atribui, nu-mi pot da zece. Îi las pe cititori și pe critici să-mi evalueze scrierile. Aș fi lipsit de modestie dacă mi-aș acorda singur nota maximă. Întotdeauna este loc de mai bine. Ce valoare îmi dau în sinea mea, veți descoperi singuri, pe parcursul acestui interviu.

   - Cum arată o zi din viaţa scriitorului Sterian Vicol ? Este Sterian Vicol  un om împăcat cu sine în fiecare zi?

   - Nu cred că sunt împăcat, fiindcă am și eu niște nemulțumiri făcându-mi autocritica. Aș zice că mi-am propus să fac ceva mâine și... vine mâine care devine azi, iar eu nu am reușit să rezolv. Toate aceste lucruri pe care-mi propun să le realizez și nu reușesc atunci când vreau, se adună și de aceea sunt cam neîmpăcat și supărat pe mine, în privința acesta. Vine acea zi... iar eu am de acum o vârstă rotundă! Sigur că tata avea 85 de ani, mama 89 când au plecat la Domnul, poate de aceea sper să trăiesc măcar o vârstă ca a lor. Ca să mai scriu în primul rând, pentru că eu chiar am multe lucruri de scris, multe rânduri de dăruit cititorului. Uneori am aceste neglijențe cu mine însumi, cu activitatea mea, ori poate-mi propun prea multe și de aceea nu le pot cuprinde pe toate. Dar... nu-s neglijent cu ceilalti, în sensul că eu chiar organizez niște activități cu rezonanță națională, cum sunt cele două festivaluri de poezie - poezie premodernă - e vorba de Festivalul Costache Conachi de la Tecuci și cel de poezie contemporană - Festivalul Grigore Hagiu de la Târgu Bujor din Galați. Și Zilele Hortensia Papadat Bengescu care de ziua nașterii ei, pe 8 decembrie, în fiecare an, de ani buni, de vreo 7-8 ani sunt sărbătorite cum se cuvine la Casa Memorială din Ivești.

  Întotdeauna îmi place să primesc oamenii cu căldură și prietenie. Vorbeam mai înainte, fiecare om are locul lui și nu ia locul altuia, dar sunt și unii mai răutăcioși, la scriitori mă refer, care se manifestă astfel. Eu sunt de părere că Dumnezeu iartă și ne dă puterea să mergem mai departe, așa cum spunea chiar Laurențiu Ulici, mai scriind o carte, mai iubind o fată... Metaforic vorbind, iubind o fată, ajungi apoi să și scrii o carte. Cam asta era ideea lui.

Cornelia Vîju