Interviu cu scriitorul Sterian Vicol - partea a II-a

    - Învăţăturile creştine ne amintesc că întotdeauna i se va da celui ce cere şi i se va deschide celui ce bate. Cât de uşor i s-au deschis uşile lui Sterian Vicol, de-a lungul vieţii?

     - Trebuie să vă spun că eu sunt nepot de preot, de protopop. Fratele tatălui meu, Nicolae Vicol, a fost protopop de Galați timp de 13 ani, iar bunica mea Sanda, când eram copil, mă lua de mânuță și mă ducea la biserică încă de la o vârstă fragedă. Eu mergeam în Casa Domnului ca-n casa bucuriei, a copilăriei de a trăi zilele de Paști sau alte sărbători mari din an, cu multă sfială și rugăciune. Eram prezent la slujbele religioase alături de bunicuța mea. Mama și tata se duceau mai rar, fiindcă mergeau la muncă, iar duminica, mai ales, se odihneau fiind frânți de oboseală, de la secere.  Seceratul se făcea manual pe atunci. Deci am bătut la ușile Domnului de mic, vreau să spun, iar asta  a contribuit un pic la acea ordonare în relațiile umane, relații pe care le modelează biserica. Nu spun că sunt un credincios habotnic, nu! Ce-am moștenit de la bunici și de la părinții mei, obiceiurile pe care le-am văzut la ei le-am preluat și eu. Astfel am reușit să discern încă de copil ce e bine și ce e rău. Știu foarte clar unde-i una și unde-i cealaltă, iar toate aceste influențe au contribuit la înfăptuirea unui profil, al lui Sterian Vicol de azi. V-am spus și mai înainte, în cartea mea de proză, există acele capitole despre biserică, întâmplări adevărate, când l-am înmormântat pe tata, cum în ziua aceea a venit o ploaie cu vijelie, trăsnind biserica. Și a căzut biserica, arzând până-n temelii. Atunci am văzut eu, cu ochii mei de copil adolescent, cum oamenii cu lopeți în mâini, aruncau, ca să stingă flăcările, pământul reavăn de pe mormântul tatălui meu. Tata fiind înmormântat, după cum am mai zis în curtea bisericii, dat fiind faptul că era frate de preot a avut acestă onoare de a fi înhumat aici. Observați și o interpretare formidabilă, cum în caz de forță majoră, ești nevoit să sacrifici ceva ca să iasă bine altceva. La urma urmei și noi scriitorii ne sacrificăm viața, clipele, orele, zilele scriind, dar ne bucurăm când la final iese ceva bun.

   Ușile vieții, uneori, mi s-au deschis ușor, alteori mai greu, trebuie să recunosc. Și totuși, privind în decursul anilor pe care i-am străbătut, am avut destule momente când am fost răsfățat de soartă, când în drumul meu s-au ivit oameni importanți, valoroși pentru cariera mea. Eu cred că nu întâmplător  în perioada liceului am debutat la gazeta literară a școlii. Nu întâmplător mi-am scris debutul încă din 1968, când eram student, în revista Amfiteatru. Apoi în Luceafărul, în Convorbiri literare  și am avut și niște mentori deosebiți. De exemplu, pe Ioanid Romanescu care m-a publicat și a scris despre mine, întâia dată în Convorbiri literare, când era tabloiod.

  Am avut bucuria și m-a publicat un poet important, Geo Dumitrescu, la Gazeta literară se numea publicația și apoi a trecut în România literară. Am avut bucuria să mă publice un poet important, în Amfiteatru, Gheorghe Tomozei, precum și Ion Gheorghe care trăiește și care era redactor la revista Luceafărul. Deci, iată, patru oameni, patru piloni importanți ai carierei mele scriitoricești. Apoi, bineînțeles că devenind cunoscut m-au publicat și ceilalți, mai ales că am avut bucuria să fiu în preajma și să mă bucur de prietenia lui Fănuș Neagu. Cărțile lui, pe care i-am cerut autografe, îmi sunt dedicate astfel: ,,Cu prietenie, lui Sterian Vicol”. Da, pot spune că am fost răsfățat de soartă, că ușile vieții, prin munca și harul meu, mi s-au deschis de fiecare dată fără să mă lupt. Reamintesc celor care nu știu că prima mea carte, Harfele grâului, am scos-o prin concurs, la Editura Eminescu în 1976 când aveam 31-32 de ani. Abia la acestă vârstă eu am publicat carte, până la momentul acela deci, publicând doar în reviste literare. Cum era și de așteptat, ulterior m-a luat în vizor critica de specialitate.  Alexandru Piru, Nicolae Manolescu, de la Iași - Virgil Cuțitaru, Nicolae Turtureanu, Constantin Dram m-au criticat, m-au lăudat pe alocuri, pentru că intrasem în lumea scriitoricească care - de ce să nu recunoaștem?- este frumoasă, dar este și un câmp de bătaie teritoriul literaturii,  după cum știm cu toții. Uneori te ridică, alteori te coboară...
De exemplu, la prima carte, țin minte cuvintele din Luceafărul ale lui Alexandru Piru, celebrul critic și istoric literar : ,,(...) Îl dorim pe Sterian Vicol mai frust”, deci la prima cronică, la prima carte au fost aceste cuvinte.  Apoi a mai scris despre mine, la timpul acela și Laurențiu Ulici. Există aceste pagini în cărți de istorie și critică literară. Liviu Grăsoiu, Ana Dobre, Virgil Țigănuș, Constantin Dram, Constantin Trandafir, Geo Vasile sunt alte nume care m-au criticat și susținut în cariera mea scriitoricească,  dar cu uneltele și cu scrisul meu, să nu uităm.

  - Universul iubeşte oamenii recunoscători. Sunteţi un astfel de om? Povestiţi-mi un episod din viaţa scriitorului Sterian Vicol când aţi adus un dar de recunoştinţă cuiva!

   - În primul rând, cel mai frumos dar l-am adus mamei mele, prin ceea ce am devenit. Am fost vlăstarul ei și știa că prin tot ceea ce scriam eu, fiul ei, îi aduceam în dar recunoștința.  Mi-amintesc un episod din tinerețea mea, când  eram învățător la Pechea, de altfel, acolo am stat trei luni apoi am plecat în armată, dar...să reiau ideea,  din primul meu salariu de învățător i-am cumpărat mamei niște șoșoni, o căciuliță (uite, mi-au dat și  lacrimile când îmi amintesc!), iar ea s-a bucurat extraordinar. Tot în semn de prețuire, părinților am dedicat prima mea carte publicată. Când le-am dus-o, ei fiind oameni simpli, țărani, sigur că au răsfoit-o, au văzut poza mea acolo pe coperta patru și s-au convins că e cartea mea. A citit mama și tot gândindu-se la vremea când eram copil, mi-a spus: ,,- Hei, acum îmi amintesc eu de ce citeai tu așa mult, până la doisprezece noaptea! Ca să înveți să scrii și tu cărți, dragul mamei!” Eu, dormind după sobă, tupilam lampa ca ei să nu observe că-s încă treaz, iar ei stând în camera din față, soba fiind dublă, după ce adormeau, eu ridicam iar lumina lămpii și continuam să citesc. Uneori adormeam cu lampa aprinsă, iar mama, care se mai trezea peste noapte, venea în camera mea și o stingea.  Hei, toate astea, bună prietenă, s-au reunit, s-au conjugat în ceea ce la urma urmei reprezint eu astăzi. Mult... puțin... acesta e Sterian Vicol.

   -Are scriitorul Sterian Vicol vicii? Există vreun lucru care nu este indicat, dar totuşi îl faceţi?

    - Am vicii, sigur că da, obișnuiesc să mai beau un pahar, mă cinstesc cu prietenii, însă niciodată singur. Îmi place boema clar, eu am înființat în Galați Cafeneaua literară Porto Franco la restaurantul Casa Românească de pe strada Cuza. Aceasta este o stradă istorică fiindcă aici, unde este Muzeul de Istorie, a locuit Alexandru Ioan Cuza când a fost pârcălab de Galați. Și întotdeauna îmi închipuiam, chiar am scris un sonet despre strada Cuza,  cum mergea pe această stradă domnitorul, alături de femei frumoase, fiindcă lui Cuza îi plăceau femeile frumoase, se știe asta.  Uneori, aud parcă în străfundul memoriei caleștile din vremea aceea.  Am vicii, dar las prietenii să le descopere dacă e cazul, însă repet, la masa prieteniei  sunt mereu sincer și deschis. Recunosc că mi-au plăcut și mie femeile frumoase, cărțile bune, oamenii deștepți, dar nu înfumurați. Nu mi-au plăcut partidele politice niciodată. Chiar dacă înainte eu chiar am beneficiat de unele avantaje în acest sens, pentru că am fost corespondent AGERPRESS ( agenția națională de presă), am fost 12 ani în funcția aceasta. Am scris pentru Brăila, Galați, Tulcea și Vrancea. De aceea mi-am făcut prieteni și în Brăila, Nicolae Grigore Mărășanu, Vasile Rusescu, care nu mai e  - Dumnezeu să-l ierte!- cu ziaristul și scriitorul, Corneliu Ifrim, Gheorghe Lupașcu, Aurel Buricea și mulți alții. Deci cam cu acești oameni mi-am împărtășit eu viciile la masa prieteniei. Cititorii trebuie să le descopere printre rânduri, sunt și eu om, sunt și eu predispus ispitelor dar, recunosc, nu sunt grave, sunt doar vicii scriitoricești.

   Apropo de cunoaștere și de oamenii importanți care ne apar în cale la momentul potrivit;  diriginta mea, Niculina Mereuță, pe vremea când eram în clasa a X-a, m-a invitat alături de ea să scriu despre o activitate care avea loc  la Cinematograful Vlahuță, o întâlnire cu scriitori printre care era și Fănuș Neagu. Fănuș fusese și el elev al doamnei Mereuță care mi-a zis:

 ,, - Hai să te prezint lui zvăpăiatul ăla de Fănuș care citea în timpul orelor așa cum faci și tu!” Citeam pe sub bancă romane și alte cărți ce mă interesau. Într-adevăr, atunci l-am cunoscut pe Fănuș Neagu, pe Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu și încă vreo doi scriitori. Această întâlnire m-a ambiționat, m-a motivat să continui a scrie. Pentru că, așa cum am mai subliniat, nimic nu e întâmplător în viață și toate evenimentele ce ne ies în cale au atingere între ele, deci se leagă între ele cu niște legături invizibile.

 - În lume sunt două categorii de oameni, cei care dau şi cei care primesc de la viaţă daruri. Sterian Vicol în care categorie se înscrie?

 - Mulțumesc providenței și profesorilor mei în primul rând, care mi-au înlesnit acestă întâlnire. Ion Cârlan, profesorul de literatură care ne-a dus pe urmele lui Eminescu, Creangă și a altor locuri pline de semnificații; doamnei Mereuță care era profesoară de psiho-pedagogie, o persoană cu mult tact de protecția căreia am beneficiat din plin. Mi-amintesc că atunci când am fost propuși să ne elimine, pe mine și alți copii alături de care mai făceam năzdrăvănii pe la școală, ea ne-a susținut și a spus directorului că dacă vom fi eliminați pentru 7-10 zile cum cerea regulamentul, riscam să ne rătăcim de tot calea. Așa că... de fiecare dată ea era salvarea noastră. Asta ar fi partea bună. Am dăruit și am și primit după cum v-am mărturisit, mai înainte. Este în firea mea să dăruiesc din sufletul meu semenilor, de la prieteni la necunoscuți, atunci când am ocazia. Dacă simt că cineva are nevoie de ajutor și stă în puterea mea să i-l ofer, nu ezit și ajut mereu.

    Hai să vă povestesc și o întâmplare hazlie, dar care, pe undeva, face atingere tot la ocazia de a dărui cuiva acel bănuț cu care poți cuceri cerul, cum spun scrierile creștine. Cu ani în urmă, am fost cu un grup de scriitori la Barcelona. Mergând pe una din marile artere ale acestui oraș, care părea o adevărată grădină botanică, era enorm de mare, cu pomi seculari, o frumusețe, ce mai! Din loc în loc erau niște personaje din cărțile și din tradiția spaniolă printre care și Don Quijote. Sub masca acelor personaje, erau oameni care cerșeau,  îmbrăcați în armură și cu lance, dar gândită bine cerșetoria aceasta. Lângă personaj era o cutie, unde cei care voiau să se fotografieze cu personajul respectiv, lăsau acolo un bănuț. La un moment dat, ne-am oprit și noi lângă armura lui Don Quijote și am decis să facem o poză cu grupul nostru, gândind că astfel avem și ocazia să dăruim un bănuț celui care juca acel rol, de statuie. La un moment dat, am observat că începe să zâmbească, cel care se ascundea dincolo de acel costum. Era un român din Urziceni, care auzindu-și graiul, a reacționat  și a intrat în vorbă cu noi, povestindu-ne pe scurt istoricul său. Am lăsat acel bănuț, desigur, dar ne-am și distrat un pic de acestă întâmplare și de protagonistul ei. În altă zi, pe altă arteră, lângă zidul unei mănăstiri, am observat un om cu picioarele tăiate și la fel am simțit cu toții, să-l ajutăm, așa din puținul nostru, că nici noi nu dispuneam de cine știe ce sume, iar el auzindu-ne că vorbim românește a început să ne vorbească și să ne povestească cum ajunsese acolo, tocmai din Craiova. Vedeți ce mică e lumea uneori și cum le așează universul pe toate încât îți oferă posibilitatea de a ajuta tot un semăn de-al tău, chiar departe de casă. Tot întâmplare scriitoricească am considerat-o și pe aceasta...