Interviu cu scriitorul Sterian Vicol, ultima parte

- Dacă aţi fi în postura unui reporter, ce întrebare i-aţi adresa omului Sterian Vicol? Dar scriitorului Sterian Vicol?

   - Măi, omule, ești sănătos? Poți să bei un pahar de vin în toată plenitudinea ta? Iar apoi i-aș răspunde astfel:  Da, dar cu prietenii mei, scriitori, nescriitori, plasticieni... 

     Mie îmi place lumea artei, merg la teatru, am prieteni actori, actrițe, după cum am mărturisit, am iubit frumosul.

   Niciodată nu m-a pasionat gloria. Unii cred că gloria vine de la sine, sau ți-o aduce cineva cu avionul. Nu-i adevărat! Un scriitor nu trebuie să moară ca să devină glorios. Spuneam că noi avem astăzi prozatori și poeți mari, care oricând pot lua premii importante.

    N-am avut orgolii de genul acesta și nu m-am comparat cu nimeni, iar dacă un coleg a avut cronici bune sau a avut succes cu vreo carte, nu l-am invidiat. Sigur că, om fiind, și cu bucurii, și cu dureri, uneori, te poate pune așa într-o îndoială, când vezi că unul e lăudat prea tare, iar tu rămâi un pic în umbră. Atunci recomand să te ambiționezi și să ieși din nou la lumină... prin scris.

   Ca scriitor nu am ce să-mi reproșez, eu chiar cred că am fost alintat de colegii mei, de critici, de ieșeni, de bucureșteni și de alți oameni ai condeiului din alte zone. Sunt conștient că unii colegi de-ai mei, de aici, din Galați nu privesc cu ochi buni lucrurile acestea, de faptul că eu sunt invitat la manifestări culturale naționale, la Iași, Ipotești, Botoșani, Buzău, Chișinău și alte orașe.    

  Scriitorului Sterian Vicol i-aș pune o întrebare de genul: ,,Cât de exigent ești cu scrierile tale?”

   Iar răspunsul ar suna cam așa... Uneori sunt încântat de ce scriu, alteori nu prea. Dar, per total, îmi place ce scriu. Poeziile scrise de mine de-a lungul timpului, le reiau acum, iar uneori îmi plac, alteori mai puțin și aleg să le las acolo, în laborator, iar după ce trece mai mult timp și recitesc din ele, aproape că nu-mi vine să cred că unele sunt creațiile mele, atât de mult îmi plac. Mi se întâmplă adesea să citesc și să mă  minunez de propria compoziție.

   - Sunt momente în viaţa fiecăruia în care suntem nevoiţi să facem concesii. Ce concesii a trebuit să facă Sterian Vicol de-a lungul carierei sale?

   - Păi, depinde de conjunctură și de persoana pentru care fac concesia respectivă. Pot să fac o concesie unui om știind exact că el nu merită un lucru, însă îi acord o atenție în speranța ca el să înțeleagă că nu are înclinație către scris. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori ca oamenii să vină cu dosare de poezii pe care și le doreau publicate în reviste de profil, iar după ce am citit una, am știut că acel om nu are talent literar.  Dar nu am putut să-l descurajez. Tu ai avut o astfel de experiență, Cornelia, din câte mi-ai mărturisit, știi cât de delicat este acest subiect. Cineva te-a descurajat cu ani în urmă, iar tu, marcată fiind de spusele acelui critic literar,  nu ai mai scris mult timp. Știu cât de important este să-i spui celui în cauză dacă e bine sau nu să urmeze un drum similar cu al tău.

    Vezi, e nevoie de o abilitate, să faci o concesie și să nu rănești în anumite cazuri. Poate că am rănit și eu fără să vreau pe cineva, dar, cu conștiința împăcată nu, niciodată.

   - Orice om poartă în viaţa reală mai multe măşti. Uneori trebuie să schimbăm aceste măşti, deoarece societatea ne-o cere, alteori doar pentru a ascunde, de ochii răi ai lumii, viaţa aceea secretă din noi. Un scriitor de talia dumneavoastră, îşi permite acest lux?

    - Te referi să nu fii dualist. Eu prin educația și cultura primită, prin exemplul celor din familie nu pot să fiu altfel. E vorba de credința mea, de preceptele morale pe care le respect. Da, sunt oameni care una spun și alta fac, vorbesc de acei semeni neserioși. Am mai zis, nu-mi plac oamenii proști, cei care mimează ceva care nu este compatibil cu propria personalitate.

    Îmi vin în minte acum cuvintele lui Beethoven: ,,Nu cunosc alt semn al superiorității decât bunătatea”.

   Suntem oameni, uneori suntem puși în situația de a educa oameni, alteori de a ocupa funcții ce necesită un înalt simț al responsabilității. Dar, întotdeauna este bine să ne facem munca pentru care avem înclinație, să punem în valoare harul cu care am fost înzestrați de Divinitate și să nu urmăm o meserie doar pentru că... așa vor alții. În cazul acesta, ar însemna să porți toată viața o mască și lucrul acesta nu doar că te-ar obosi, pe tine, ca om, ci ar aduce și prejudicii celor din jurul tău. Să-ți dau un exemplu: cunosc un astfel de caz, un tip care  a dat de șase ori la medicină pentru că asta își doreau părinții de la el. Până la urmă a reușit și a terminat facultatea, dar imaginați-vă ce înseamnă să te forțezi pe tine însuți pentru a face față unui drum pe care nu ți-l dorești. Cât reziști în a purta o astfel de mască? Ei bine, eu nu m-aș duce la acel om nici să-mi facă o injecție, pentru că știu că nu are nici o treabă cu medicina.

  Avem exemple în istorie și literatură de oameni cu mai multe fețe de care trebuie să te ferești. În literatura noastră populară avem omul spân, dar și acei oameni care mint, care fac tot felul de rele sub o anumită mască pentru a-și atinge scopul.

  Eu nu am fost niciodată un astfel de om, ci din contră, am spus franc ceea ce am avut de zis într-o anumită situație.

  - Notele cele mai valoroase, omul le primeşte de la viaţă. Dacă aruncaţi o privire în trecutul dumneavoastră, care ar fi  nota  pe care v-aţi acorda-o?

   - Eu cred că nota trebuie să ți-o pui mai târziu. Din punct de vedere scriitoricesc, mă simt un om împlinit. A ieșit mai mult decât mi-am propus, repet, poate că am fost prea mult răsfățat de soartă. Desigur și prieteniile au contat destul. Eu nu cred că sunt desăvârșit, mi-aș da o notă... mi-aș da un  minus opt. De fapt, nici nu m-am gândit la asta vreodată...

- Aş dori să-mi vorbiţi despre acei oameni de suflet pentru care v-aţi sacrifica o clipă de viaţă. Aşadar, dezvăluiţi-ne câteva nume din jurnalul sufletului scriitorului Sterian Vicol!

  - Păi, revenim iar la oamenii de care v-am mai vorbit pe parcursul interviului, scriitori, oameni de cultură... În cartea mea, acolo unde există cele apropae 40 de dedicații, sunt de fapt oamenii sufletului meu.  Pagina aceea am scris-o gândindu-mă la persoana respectivă, la ceea ce face ea, care-i profilul său moral, ce face bun în viață. Și astfel s-a creat acea relație între mine și prietenii mei deosebiți, pentru care am zăbovit pe foaia de hârtie și le-am dedicat un poem care înseamnă acea părticică a inimii mele pe care le-am dăruit-o. Unii poate s-au mirat de ce am făcut-o, cu ce scop? Am vrut să arăt că am fost în preajma lor, că inimile noastre au bătut, în anumite clipe, la unison. Am făcut-o din plăcere, din bucuria de a fi și din iubirea fără de care nu se poate nimic în viață. Cineva spunea că fără iubire nici nu poți urî...

  - Ce aţi vrea să mai ştie cititorii despre dumneavoastră, iar eu, poate, nu v-am întrebat?

    - Să știe că eu scriu în continuare, anul acesta  am împlinit o vârstă rotundă și cred că a sosit momentul să mă apuc cu drag să-mi termin cartea, volumul trei, Memoria lui Femios, care va cuprinde și poezie, și proză. Va fi o carte mai solidă, de vreo 500 de pagini și va fi acea piesă din palmaresul meu scriitoricesc prin care îmi voi încheia circuitul poetic și lumesc. O consider cartea mea de căpătâi.

    - Ne apropiem de finalul acestui interviu şi v-aş ruga să transmiteţi un mesaj cititorilor!

     - Mesajaul meu este simplu: să vă iubiți părinții, prietenii, să iubiți oamenii în general. Pentru că din iubire va ieși cel mai frumoas imn al vieții. Cu alte cuvinte, fără dragoste între oameni nu se poate realiza nimic.

    Poate că și cărțile mele transmit același mesaj. Pledez pentru prietenie, de asta l-am iubit pe Fănuș Neagu foarte mult! El a scris chiar și Cartea cu prieteni, dar l-am iubit și prin felul lui de a fi. Acel fiu de țăran cu glas de pământ, glas de Bărăgan, m-a cucerit pentru totdeauna... Asemeni lui, simt că din mine izvorăște glas de colină moldavă, glasul iubirii de țară și de propriile rădăcini...

     - Şi pentru că aş dori să încheiem acest inteviu într-un ton al mulţumirilor, mi-ar plăcea să adresaţi un cuvânt de recunoştinţă acelor oameni din viaţa dumneavoastră care au reuşit să traseze cu creionul emoţiilor urme de neuitat în inima dumneavoastră.  Acei oameni care

v-au condus către reuşită şi v-au ajutat să urcaţi treptele succesului.

    - Le mulțumesc și-i păstrez în memeoria mea pentru totdeauna. Clar și ei m-au stimulat în ceea ce am făcut, bun zic eu, și când lucrările nu mi-au ieșit așa cum mi-aș fi dorit uneori, mă gândeam imediat ce-ar face ei dacă ar fi fost în locul meu și astfel găseam repede răspunsul. Ioanid Romanescu sau alt scriitor prieten de-al meu, pe care-l luam drept model, m-au ajutat să răzbesc atunci când piedicile păreau de netrecut.

   Sper ca și cititorii mei să mă considere un model,  să ia ce-i mai bun din paginile mele, scrisul meu să-i facă mai buni și să iubească viața cu adevărat. Să nu fie niciodată falsori, să fie cinstiți cu ei înșiși în primul rând, și cu ceilalți,  pentru că doar așa vor reuși.

    Literatura rămâne dascălul nemuritor al unui popor. N-am să-i uit niciodată pe cei care m-au ajutat, le port un respect fără margini, iar numele lor vor rămâne în cărțile ce le-am scris ca însemne ale  prețuirii mele.

Cornelia  Vîju