Chiar dacă astăzi, 21.12.2012, în ziua solstiţiului de iarnă, nu a avut loc ,,Apocalipsa” după cum anticipau diverşi prezicători, eu trebuie să merg la serviciu.
Seara şi-a despletit deja marama, iar cerul cerne fără oprire fulgi de
zăpadă în sclipiri fine de diamant, fără să ţină cont de sumbrele previziuni
ce-au circulat pe toate liniile de comunicaţii, privitoare la această zi..
Cu rucsacul în spate, înfofolită
în căldurosul meu cojoc, mă îndrept către locul meu de muncă. Mă aşteaptă o
tură de noapte şi sunt fericită că ies din casă pe o asemena vreme, numai să
fiu martoră la spectacolul iernii, să simt sub tălpile cizmelor covorul pufos
de nea ce scârţâie plăcut cu fiecare păşire pe străzile mele movilene.
Deşi drumul de acasă până la locul
de muncă l-aş fi parcurs în aproximativ 15 minute, într-o zi obişnuită, de
această dată mi-am luat o marjă de timp semnificativă (ca să nu întârzii la
program, desigur!) numai să mă pot opri la fiecare neon aprins din drumul meu
(iluminatul stradal) ca să admir zborul fluturilor de nea străbătuţi de razele luminii.
Mi-am amintit de copilărie, de
acele ierni lipsite de griji când mă cuibăream lângă soba fierbinte, ascultând
trosnetul lemnelor de salcâm, tăiate din curtea noastră, ce ardeau pe vatră.
Mi-am amintit de iernile când
mama ne povestea despre zăpezile mari de pe meleagurile sale natale, ieşene şi,
parcă, aş fi vrut să întorc timpul cu 20 de ani...
Nici pisicuţa cea vărgată care
torcea în colţişorul său, uneori visând la şoricei, alteori doar lenevind, nu
mi-a lipsit din clipele mele revelatoare... Şi nu că nu aş mai fi putut regăsi asemenea momente cu uşurinţă prin ungherele inimii, dar m-am surprins dintrodată
întrebându-mă:
-Dar în inima mea eu sunt copil!
Astfel, în feeria iernii şi
răscolită de amintirile copilăriei, am ajuns, într-un tonus de veselie, la
locul de muncă unde colega mea, Geta, s-a mirat şi m-a întrebat curioasă:
-Hei, dar ce-i cu tine? De unde atâta bună-dispoziţie?
Ori a trecut deja Moş Crăciun pe la tine?
Cu glasul duios i-am răspuns:
-Da, nu doar că a venit, el a fost permanet
în inima mea. Numai că eu uitam asta, fiind prinsă în programul meu zilnic. Mai
mult decât atât, am realizat, chiar în această seară, că pe dinlăuntru eu am
rămas copil, deşi certificatul de naştere mă contrazice. Iar ceea ce se vede pe
chipul meu este doar o mască a maturităţii, pe care, o port fără voia mea....
Cornelia Vîju
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Nu se înjura şi nu se face spam
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.