Din ANI DE LICEU...

Atunci când  zidurile sunt în noi...

    De când mă ştiu am considerat că nimic nu este întâmplător în viaţă, că fiecare om care ne intersectează drumul vieţii la un moment dat, o face cu un motiv, că nimic nu este la voia hazardului, iar Universul are legile lui nescrise, care se respectă mereu.        

   Printr-o conjunctură favorabilă a vieţii, am ajuns să dialoghez cu domnul profesor Gorincu, un om de aleasă ţinută, care, după ce rosteşte câteva fraze te face să crezi că-l cunoşti de când lumea devenind cel mai iscusit confesor şi partener de discuţie.

      Eram la serviciu, era o zi de vară când m-a sunat prima oară. Pe tavanul laboratorului se desenau răzleţ câteva raze roşietice ale unui asfinţit superb. Mi-am amintit această imagine, tocmai pentru că am considerat că era un semn a ceea ce avea să mi se întâmple, respectiv că urma să aud o voce distinsă, aceea a profesorului Gorincu.

      Au trecut câteva luni de atunci, de la prima noastră convorbire şi, iată că, într-una din serile trecute primesc un nou telefon de la profesor în care îmi face o propunere de nerefuzat, aceea de a îndrăzni să-mi aştern amintirile din liceu pe o foaie albă de hârtie, spre a fi publicate într-o carte la care domnia sa lucrează şi unde am fost invitată să colaborez.

  ,,Ani de liceu”, ca şi cum vocea Stelei Enache a pătruns într-o fracţiune de secundă pe fir, minţile noastre începuseră deja să simtă versurile acestui minunat cântec.

   Oare, cum să-i spun profesorului că eu nu am amintiri atât de speciale din perioada liceului? Şi, mi-am zis că ar fi o lipsă de respect să refuz această onoare şi să nu încerc să deschid, aşa cum vor face mulţi foşti elevi, albumul amintirilor de liceean, indiferent de ce voi găsi acolo.

   Să urci treaptă cu treaptă a vieţii, să te ridici atunci când cazi şi să regăseşti în tine puterea de a o lua de la capăt, cred că a fost motto-ul după care m-am ghidat ani de-a rândul.

   De câte ori încercăm să pătrundem în propria minte ne descoperim limitele, frământările, debusolările dar, suntem datori pentru urmaşii noştri, pentru generaţiile ce vor veni, să depăşim aceste temeri şi să devenim exemple pentru că doar aşa putem evolua, putem deveni învingători, putem excela.

  Aşadar, dau ceasornicul timpului în urmă cu 20 de ani, undeva în anul 1993, anul absolvirii mele. Şi-mi amintesc de momentul când am păşit pentru prima dată pe poarta liceului pe care eu l-am frecventat, respectiv ,,Grupul Şcolar Agricol Brăila”.

   Îmi amintesc că nu aceasta era şcoala pe care îmi doream s-o urmez şi, poate de aceea, perioada liceului nu am simţit-o la o vibraţie superioară, ci mai mult ca pe o penitenţă pe care mi-a dat-o viaţa. Îmi dorisem să studiez la liceul Nicolae Iorga, din Brăila dar, printr-o nefericită întâmplare, o doamnă profesoară de acolo, care m-a testat la o probă eliminatorie de limba franceză, a considerat că datorită scrisului meu, recunosc, nu tocmai caligrafic! a decis că.... nu sunt admisă la acea probă, pe motiv că aş fi copiat de la colega mea, care, de ce să nu recunosc? avea un scris impecabil şi care, chiar copiase conţinutul testării până la ultima virgulă de la mine. (fiind în criză de timp şi riscând să pierdem maşina care ne-ar fi transportat acasă, la Movila Miresii).

 Degeaba am încercat să o lămurim amândouă, eu şi colega mea, că nu aş fi copiat de la ea, (aceasta simţindu-se chiar vinovată pentru întorsătura situaţiei),  căci profesoara respectivă nu a stat la discuţii. Aşadar, dragi cititori, niciodată să nu apreciaţi valoarea unui om după caligrafia scrisului! S-ar putea să greşiţi iremediabil! Eu am fost de multe ori taxată din cauza aceasta, de oameni care chiar nu aveau ce să caute la catedră, apreciind generaţii de elevi pe considerentul acesta. Chiar şi fiica mea mi-a moştenit scrisul necaligrafic, dar asta nu a împiedicat-o să fie o elevă cu rezultate excelente la şcoală.

   Aşadar, soarta sau ce-o fi fost? la timpul acelea, a decis în locul meu. Deci....sigurul liceu brăilean care mai primea elevi de la sate era Liceul Agricol. Iată cum, dintr-o elevă talentată la limba română în scoala generală, am ajuns ,,tehnician veterinar” după liceu. Şi asta nu pentru că aş fi avut vreo pasiune pentru animale, ci doar în urma unei întrebări adresate secretarei: -Care secţie e cea mai bună din şcoala aceasta?  răspunsul a fost: Secţia veterinară.

  Iată că, se întâmplă să nu facem mereu cele mai bune alegeri, să nu avem întotdeauna  discernământul  pe care ni l-am dori, dar...important  este că am urmat o şcoală care, chiar dacă nu mi-a adus mari satisfacţii, mi-a adus acea validare a unor studii, chiar dacă  provocările nu au fost pe măsura viselor mele de adolescentă.

   Proveneam dintr-o familie de ţărani simpli, de condiţie modestă, care nu-şi permiteau să mă răsfeţe nici în bunuri materiale (cum erau colegii de la oraş), dar nici în activităţi distractive care se mai organizau din când în când în şcoală. Poate pentru că eram cea de-a patra fiică a familiei, mezina şi eram nevoită de multe ori să primesc ceea ce-mi dăruiau surorile mai mari şi mai rar beneficiam de lucruri noi.       

   Cu toţii ştim că în liceu mulţi tineri îţi pun etichetă după ţinuta pe care ţi-o permiţi şi mai rar după rezultatele la învăţătură.

   Recunosc, promoţia mea, cea din 1993 nu a fost un colectiv unit, deşi am fost 34 de elevi,  nu am păstrat legătura unii cu ceilalţi şi nici nu am avut norocul să organizăm, peste ani, întâlnirile de 10 sau mai mulţi ani.

   Eram o fire timidă, mă simţeam adesea singură, fiind apropiată doar de câteva colege care stăteau în faţa sau în spatele băncii mele, 5-6 colege după care am plâns o perioadă bună de la absolvire. Îmi amintesc de Steluţa Ioniţă, un înger de fată. Cu glasul blând, cu faţa plină de surâs în fiecare moment. Didina Bălăbăneanu, colega mea de bancă. Avea nişte ochi mari, verzi, că-mi venea să-i scot în fiecare zi de la ea şi să-i pun la mine, aşa frumoşi şi luminoşi erau! Jeni Zăgan sau Violeta Lungu! Tot fete din provincie, ca mine. Nu cu fiţe de orăşence! Ceea ce am apreciat la ele, a fost acel sentiment de unire, aveau multe activităţi pe care le făceau în comun, locuind toate la internat. Chiar eram tristă uneori că eu nu stăteam cu ele la internat, locuind în oraş, la gazdă. Erau aşa vesele mereu, mâncau acelaşi meniu zilnic, cel de la cantină şi aproape că aş fi consumat şi eu ceaiul acela cu biscuiţi la micul dejun, părea mai gustos decât cel pe care mi-l pregăteam eu în apartament.

   Şi, tot lăsând evenimentele să se deruleze în matca loc, considerând că ziua următoare va aduce ceva mai bun, mai palpitant poate, iată că ....am ajuns la finalul studiilor...Cu emoţiile examenelor, cu diploma de bacalaureat în mână şi cu gânduri de mai bine.

  Privind în urmă, realizez că, poate, nu am ştiut să vorbesc limba liceului tocmai pentru că am fost dezamăgită că nu urmam şcoala pe care mi-o dorisem, poate pentru că aşa era firea mea, poate pentru că eram speriată de nou şi nefiind sprijinită prea mult de familie, fiind obligată să fac alegerile singură... Răspunsul la aceste întrebări este undeva la mijloc, timpul a trecut şi nu mai poate fi întors, retrăit, nu mai pot reface unele alegeri oricât de mult mi-aş dori...

   A fost perioada adolescenţei când personalitatea fiecărui tânăr începe să se cristalizeze, a fost acel parfum al fanteziilor de liceean în care nu m-am simţit actor, ci mai mult spectator.  Este perioada pe care realizez acum,  niciodată nu am încercat să o rememorez, poate tocmai pentru că a fost mai tristă, lipsită de tumult, fără acele emoţii intense pe care le-aş trăi probabil azi, dacă m-aş regăsi pe aceleaşi coridoare de şcoală.

Nu-mi rămâne decât să fiu alături de fiica mea care, peste puţin timp, va păşi alături de liceeni şi să-i alimentez toate acele emoţii pe care eu nu am ştiut să le trăiesc aşa cum ar fi trebuit.

   Aşadar, în sertarele sufletului fiecărui om sunt amintiri şi amintiri, din etape diferite ale vieţii. Astăzi, când mă consider învingătoare în faţa încercărilor ce le-am depăşit, pot să sfătuiesc liceenii să nu-şi dorească niciodată să grăbească timpul, să-şi trăiească în fiecare zi vârsta reală, deoarece vor avea timp destul să fie mari, să fie adulţi şi să ia decizii.

  Timpul, duşmanul vieţii fiecăruia dintre noi, nu stă pe gânduri, nu ne face nici o favoare, indiferent de câte ori l-am invita noi la o cafea sau chiar la o şuetă. El curge, şi curge, şi curge...şi nu acceptă să stai pe gânduri, să te răzgândeşti... El vrea să acţionezi, să-ţi foloseşti raţiunea adesea dar, de multe ori, îţi încearcă sufletul invitându-te la visare, la a da frâu pasiunilor dinlăuntrul tău.

   Învăţătura pe care eu o dau fiicei mele este aceea de a crede în ea, de a-şi testa limitele, de a experimenta tot ce-şi doreşte, nelăsând regretul să-i zdruncine încrederea în forţele proprii.

   Eu aşa am procedat şi, iată că după ani buni de luptă cu mine însămi, am găsit curajul de a-mi publica toate acele gânduri ce stăteau prăfuite în ungherele inimii, deoarece erau parte din mine, erau pasiunea mea pentru literatură pe care, cineva, cândva mi-a negat-o.

   Nu lăsaţi dragi tineri, pe nimeni, niciodată, să vă devalorizeze! Credeţi în voi şi-n propria simţire, iar Universul vă va deschide uşi acolo unde vă aşteptaţi mai puţin...

   Vă mulţumesc din suflet, domnule Gorincu, că mi-aţi dat posibilitatea să deschid albumul vieţii de liceean în care chiar dacă nu am avut amintiri speciale, cum au avut mulţi absolvenţi, dezvăluirile mele au fost sincere şi sper că vor fi un sfat bun, pentru acei tineri care nu se simt răsfăţaţi de soartă, subliniindu-le că, de fapt, nu familia, nu oamenii le jalonează destinul, ci doar alegerile lor.

  Imortalizaţi în fotografii momentele speciale ale vieţii, dragii mei! Nu lăsaţi  memoria, atât de fragilă să închidă în ea totul, pentru că, la un moment dat, veţi descoperi că mai deţine doar frânturi, că adevăratele clipe valoroase se pierd şi nu se mai întorc niciodată...

                                                                                            Cornelia Spiţă (Vîju)