- Învăţăturile creştine ne amintesc că
întotdeauna i se va da celui ce cere şi i se va deschide celui ce bate. Cât de
uşor i s-au deschis uşile lui Sterian Vicol, de-a lungul vieţii?
- Trebuie să vă spun că eu sunt nepot de
preot, de protopop. Fratele tatălui meu, Nicolae Vicol, a fost protopop de
Galați timp de 13 ani, iar bunica mea Sanda, când eram copil, mă lua de mânuță
și mă ducea la biserică încă de la o vârstă fragedă. Eu mergeam în Casa Domnului ca-n casa bucuriei, a
copilăriei de a trăi zilele de Paști sau alte sărbători mari din an, cu multă
sfială și rugăciune. Eram prezent la slujbele religioase alături de bunicuța
mea. Mama și tata se duceau mai rar, fiindcă mergeau la muncă, iar duminica,
mai ales, se odihneau fiind frânți de oboseală, de la secere. Seceratul se făcea manual pe atunci. Deci am
bătut la ușile Domnului de mic, vreau să spun, iar asta a contribuit un pic la acea ordonare în
relațiile umane, relații pe care le modelează biserica. Nu spun că sunt un
credincios habotnic, nu! Ce-am moștenit de la bunici și de la părinții mei,
obiceiurile pe care le-am văzut la ei le-am preluat și eu. Astfel am reușit să
discern încă de copil ce e bine și ce e rău. Știu foarte clar unde-i una și
unde-i cealaltă, iar toate aceste influențe au contribuit la înfăptuirea unui
profil, al lui Sterian Vicol de azi. V-am spus și mai înainte, în cartea mea de
proză, există acele capitole despre biserică, întâmplări adevărate, când l-am
înmormântat pe tata, cum în ziua aceea a venit o ploaie cu vijelie, trăsnind
biserica. Și a căzut biserica, arzând până-n temelii. Atunci am văzut eu, cu
ochii mei de copil adolescent, cum oamenii cu lopeți în mâini, aruncau, ca să
stingă flăcările, pământul reavăn de pe mormântul tatălui meu. Tata fiind
înmormântat, după cum am mai zis în curtea bisericii, dat fiind faptul că era
frate de preot a avut acestă onoare de a fi înhumat aici. Observați și o
interpretare formidabilă, cum în caz de forță majoră, ești nevoit să sacrifici
ceva ca să iasă bine altceva. La urma urmei și noi scriitorii ne sacrificăm
viața, clipele, orele, zilele scriind, dar ne bucurăm când la final iese ceva
bun.
Ușile vieții, uneori, mi s-au
deschis ușor, alteori mai greu, trebuie să recunosc. Și totuși, privind în
decursul anilor pe care i-am străbătut, am avut destule momente când am fost
răsfățat de soartă, când în drumul meu s-au ivit oameni importanți, valoroși
pentru cariera mea. Eu cred că nu întâmplător
în perioada liceului am debutat la gazeta literară a școlii. Nu
întâmplător mi-am scris debutul încă din 1968, când eram student, în revista Amfiteatru. Apoi în Luceafărul, în Convorbiri
literare și am avut și niște mentori
deosebiți. De exemplu, pe Ioanid Romanescu care m-a publicat și a scris despre
mine, întâia dată în Convorbiri literare,
când era tabloiod.
Am avut bucuria și m-a publicat
un poet important, Geo Dumitrescu, la Gazeta
literară se numea publicația și apoi a trecut în România literară. Am avut bucuria să mă publice un poet important,
în Amfiteatru, Gheorghe Tomozei,
precum și Ion Gheorghe care trăiește și care era redactor la revista Luceafărul. Deci, iată, patru oameni,
patru piloni importanți ai carierei mele scriitoricești. Apoi, bineînțeles că
devenind cunoscut m-au publicat și ceilalți, mai ales că am avut bucuria să fiu
în preajma și să mă bucur de prietenia lui Fănuș Neagu. Cărțile lui, pe care
i-am cerut autografe, îmi sunt dedicate astfel: ,,Cu prietenie, lui Sterian
Vicol”. Da, pot spune că am fost răsfățat de soartă, că ușile vieții, prin
munca și harul meu, mi s-au deschis de fiecare dată fără să mă lupt. Reamintesc
celor care nu știu că prima mea carte, Harfele
grâului, am scos-o prin concurs, la Editura Eminescu în 1976 când aveam 31-32 de ani. Abia la acestă vârstă eu
am publicat carte, până la momentul acela deci, publicând doar în reviste
literare. Cum era și de așteptat, ulterior m-a luat în vizor critica de
specialitate. Alexandru Piru, Nicolae Manolescu,
de la Iași - Virgil Cuțitaru, Nicolae Turtureanu, Constantin Dram m-au
criticat, m-au lăudat pe alocuri, pentru că intrasem în lumea scriitoricească
care - de ce să nu recunoaștem?- este
frumoasă, dar este și un câmp de bătaie teritoriul literaturii, după cum știm cu toții. Uneori te ridică,
alteori te coboară...