Despre opera lui Eminescu

    Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale care după moartea poetului a publicat trei scurte articole pe această temă: În ,,Nirvana”, „Ironie” şi ,,Două note”. După părerea lui Caragiale trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era faptul că: „avea un temperament de o excesivă neegalitate”. Viaţa lui Eminescu a fost o continuă oscilare între atitudini introvertite şi extravertite.

 „Aşa l-am cunoscut atunci, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”
  În realitate, aşa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale şi aşa cum îşi aminteşte Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influenţa unor impulsuri inconştiente nestăpânite. Viaţa lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de diferite lungimi formate din avânturi alimentate de visuri şi crize datorate impactului cu realitatea. Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau zile, până la săptămâni sau luni, în funcţie de importanţa întâmplărilor, sau puteau fi chiar de mai lungă durată când erau legate de evenimentele care i-au marcat viaţa în mod semnificativ, ca legătura cu Veronica, activitatea politică din timpul studenţiei, participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica de la Timpul. Un exemplu caracteristic acestor crize este felul în care descrie el însuşi accesele sale de gelozie.

  Ioan Slavici, un alt mare scriitor junimist, descoperit tot de Mihai Eminescu la Viena, a evocat în cîteva texte cu caracter memorialistic atât amintirile din perioada prieteniei lor vieneze, cât şi sărbătoarea consacrată serbării de la Putna, organizată la propunerea societăţii "României june", din care cei doi au făcut parte în epoca studiilor lor la Universitatea din Viena.

       Chemarea trecutului îşi tăinuieşte glasul sobru în adâncimea fiinţei lucide, îndemnând la reflecţie şi tăcere. Gânditorul neliniştit şi luminat de raza simplităţii îşi consumă lacrimile în poezie sau în proză, marcând tristeţea unei vieţi care alunecă într-un timp închinat frământărilor.

   Suprema încântare a spiritului rătăcitor este solitudinea, în concordanţă cu sacrul chip al lunii, ce se desluşeşte printre norii grei, mult prea grei şi apăsători ai unei lumi copleşite de nimicurile prezentului.

   Din depărtări, sunetul sugrumat de durere al cunoaşterii revine asemenea undei limpezi, ce se rostogoleşte agale printre pietrele arse de vremurile care nu mai sunt. Apusul roşiatic al ideilor grave este întunecat de infame defăimări şi de voci care nu-şi află locul în lume şi pândesc lacome distrugerea acestuia. Vuietul mizeriei umane asurzeşte mintea adâncită în doliu a melancoliei, care îşi ascunde firea în peştera îngheţată a universului purificat de propria suferinţă. Nici un cuvânt nu răsună acolo, deoarece ar fi inutil şi deranjant. Aici, în pustiul rece şi îngust, timpul trece fără şovăire, atent şi compătimitor, dar lăsând în urmă-i cumplitele semne ale incertitudinii. Pereţii cenuşii, ce poartă încă răsuflarea trecutului, acoperă licărirea timidă şi rănită, conturându-i silueta firavă şi pierdută în neant. Valuri ucigaşe îşi fac apariţia numaidecât, vibrând fiorose în abisul nelămurit, căutându-şi victima pe care s-o îngroape definitiv în uitare. Lipsa luminii înşelătoare favorizează întărirea spiritului născut să piară nevăzut, fiind încredinţat că menirea lui este aceea de a trece prin lume ca un abur glacial, ştiind că sensul vieţii este însuşirea suferinţei desăvârşite, o minte ascuţită şi o voce stinsă, dar gravă, care să ţină trează propria conştiinţă, chemând-o la ospăţul morţii şi-al învierii.

  Deşertăciunile unei existenţe iluzorii nu-i pot atinge umbra delicată şi nici suspinul înecat în pelinul vieţii, ci rămâne acelaşi val spumos care se sparge  necontenit de malurile stâncoase ale acestei lumi, risipindu-şi picăturile într-o mare de nelinişti ancestrale. Îşi îndreaptă neputinţa către răsăritul violet al unei vagi speranţe, deşi cunoaşte irealitatea visului pământesc şi aşteaptă momentul trecerii dincolo de cuvinte şi imagini. Înfăţişarea stranie a tărâmului revelat induce o uşoară euforie, aparent inocentă, dar pericolul îşi urmează nestingherit cursul, urmărindu-l şi răpindu-i fărâma de linişte. Continu fugărit prin labirintul nesfârşit al vieţii, spiritul realizează că nicăieri nu va avea răgazul unei veritabile clipe senine, iar destinul său este unul tragic, cel al singuraticului trăitor printre oameni, care i se par bizare fiinţe călătoare şi naive.

  Dorul unei existenţe pure, învăluită în misterul de nezdruncinat al divinităţii, îl determină să încline către solitudine, cugetare şi o absenţă a comunicării, întrucât marginile firii sunt prea aproape de un cumplit declin. Astfel, timpul se poate duce în voie către abis, adunându-şi firele de nisip, albastrul cerului şi parfumul florilor în minunatul vals al infinitului.

 Zbuciumul vieţii rămâne acelaşi munte necruţător, acelaşi fulger orbitor, prin care sufletul îşi purifică mintea de gândurile veninului devastator. Din suferinţă s-a născut amorul,din sacrificiul acelui suflet nobil, din dorul şi patima care i-au acaparat viaţa au ieşit stiluri nemuritoare, adevărate epopee închinate patriei, naturii şi dragostei. Din lacrimi au izvorât cele mai dulci poeme eminesciene:"O lacrimă tremură în glas şi graiul lui e un suspin."
   Clepsidra timpului şi-a picurat uşor nisipul; viaţa sa plină de sacrificii i-a umplut sufletul de gingăşie exprimată în versuri de mare amploare, căci: "când inima-ţi frământă/ Doruri vii şi patimi multe.../ Toate cer intrare-n lume,/ Cer veşmintele vorbirii".
O viaţă zbuciumată a sădit în acel suflet dor de moarte; I-a înăbuşit de timpuriu dorinţa de viaţă şi optimismul; L-a răpit lumii mai devreme, dar tot ea l-a înălţat pe soclul nemuririi.
  Când spui Eminescu, spui dor, dragoste şi natură feericã. Rostindu-i numele, sufletul ţi se inundă de căldură şi candoare, apare acea "strigare"către întreaga lume...dorinţa eternă, vrei parcă să spui lumii întregi că poezia lui ţi-a înveşmântat existenţa.  Îţi trezesc în auz solemne stihuri din "Luceafărul" ce i-au caracterizat viaţa: "Ci eu în lumea mea mã simt/ Nemuritor şi rece". "Vremea trece, vremea vine", totul moare şi iar se naşte, el "biet chip de lut", a trecut pragul eternităţii rămânând unic.
  "Suflet nemuritor „ pentru veşnicie, va rãmâne un strălucitor "domn al nopţii” care de mai bine de un veac, ne-a fermecat prin poezia sa, prin înălţătoare idei, sentimente,  prin mesajul de adâncă umanitate, prin sublima şi inegalabila ei frumuseţe artistică.
  Eminescu  va străluci de-a pururi căci el este însuşi "Luceafărul nemuritor".