Fănuş Neagu – cioplitor în marmura sufletelor noastre

    De ziua marelui scriitor, de dimineaţă, am căutat cu-nverşunare un petec de cer primăvăratic,  însă ceaţa groasă, m-a determinat să cred că afară e toamnă, nicidecum anotimpul poienilor cu narcise galbene. Am respirat uşurată când am decis să pun, în această zi aniversară, pe talgerul sufletului, poveştile scriitorului, încărcându-mi plămânii de mireasma metaforelor sale care îmi răsfaţă gândurile de fiecare dată când le citesc.

  La invitaţia directorului şcolii movilene, prof. Mirela Brezuică, fiind săptămâna şcolii altfel,  m-am alăturat unui grup de elevi ai Şcolii Gimnaziale Movila Miresii, coordonaţi de prof. Ciurc Ingrid şi mi-am mutat inima pe pământul grădiştean care,  astăzi, 5 aprilie 2013, este plin de paşii celor care l-au îndrăgit pe Fănuş Neagu  şi am trecut, cu sufletul plin de emoţie, pragul locuinţei părinteşti a scriitorului şi-am sărutat, nu doar cu inima, leagănul în care a crescut acesta. 

  Ghid în această vizită ne-a fost prof. Nicu Negoiţă, de care, recunosc cu mândrie, că mă leagă o prietenie frumoasă, din 2007, de pe vremea când lucram la un cotidian brăilean.

  Întâmpinaţi de la poartă de chipul marelui scriitor, ce ne zâmbea dintr-un tablou, am păşit cu toţii în Casa Muzeu, iar copiii au fost fermecaţi de povestea casei părinteşti a scriitorului, care curgea lin de pe buzele profesorului Negoiţă, căruia îi aducem încă o dată mulţumiri.  Construită în 1959, după sistemul caselor tip salon, cu sală şi odăi, cu o camera unde erau primiţi oaspeţii (odaia din Crivăţ), casa este plină de lucrurile ce-au aparţinut copilăriei autorului, de unde nu lipsesc icoanele, nici chiar aceea adusă în dar mamei, tocmai de la Ierusalim, de către scriitor.   Costumul de academician, precum şi alte medalii, documente, certificatele de naştere, dar şi cel de căsătorie al părinţilor scriitorului, livretul militar al acestuia, ne-au fost prezentate de către prof. Negoiţă. Chiar şi povestea prin care autorul s-a îndrăgostit de soţia acestuia, d-na Stela Neagu, ne-a fost spusă pe scurt de minunatul meu prieten grădiştean.  De asemenea, prof. Nicu Negoiţă le-a arătat şi explicat copiilor cum se ţeseau covoarele şi alte cuverturi, carpete, preşuri etc. cu ani în urmă, de către Ţaţa Paraschiva, mama scriitorului; cum tatăl acestuia, un vestit lemnar al Grădiştei construia diverse obiecte, o parte din ele fiind exponate în muzeu, dar ne-a vorbit şi despre rudele scriitorului, ba chiar am cerut explicaţii suplimentare despre personajele prezente în fotografiile ce se regăsesc în tablourile casei. 

  Şi după ce am deschis ochii imaginaţiei, retrăind vremea copilăriei maestrului, purtam deja cu toţii chipul veseliei, tărâmul fănuşian reuşind să ascută în noi cele mai vrăjite emoţii. Chiar şi soarele ne-a zâmbit şăgalnic risipind ceaţa şi amintindu-ne că e zi de sărbătoare pe pământ grădiştean.

 Mărturisesc că de fiecare dată când deschid o carte de-a autorului, simt cum mâna unui sculptor îmi modelează sufletul, cum interiorul îmi este cioplit cu fiecare frază citită, simţită... Cum să nu mă întreb: oare cum se năşteau aceste metafore minunate, de unde venea acea dorinţă de a se bate cu dragostea în lume, a scriitorului? Din fiecare cuvânt scris, pare să se nască în mine un curcubeu de simţiri, iar aripa viselor se întinde deasupra creştetului meu îndemnându-mă să sper, să-mi doresc să fiu traversată de aceleaşi trăiri fănuşiene, să pot rosti cu glas hotărât: Viaţă, te iubesc! chiar dacă ghimpele diavolesc mă înţeapă adesea şi-mi strecoară în simţuri teama... de necunoscut, de timpul ireversibil, de tinereţea care se scurge grăbită, de tainele ascunse dincolo de umbre şi de gândurile omului perfid....

   Mai dau o filă, şi-ncă una, şi tot cufundându-mă în paginile fănuşiene simt, parcă, filonul curajului cum se zbate să iasă din mine şi-mi dă avânt să caut toate frumuseţea mea interioară. Să nu mă mai precipit când fac o mutare greşită pe tabla de şah a vieţii, ci să-mi amintesc că eu sunt actorul şi regizorul propriei existenţe.

  Cuvinte de admiraţie rostesc de câte ori observ firul de aur ţesut de marele scriitor printre cuvinte şi realizez cum clipele au valoarea pe care le-o dăm noi, că solemnitatea lor izvorăşte doar din inima noastră...

  Când noaptea îşi va arunca roba peste zare, promit să mă urc în barca imaginaţiei, să mă  aşez în mijlocul grădinii unde a crescut Fănuş Neagu şi să aştept să apară luna pe cer, ca să-şi despletească părul de aur şi pe umerii mei, aşa cum făcea, cândva, cu scriitorul...

Cornelia Vîju