Păşesc tăcută printre frunzele uscate pe care toamna le-a furat copacilor, le simt strivirea sub talpa pantofului greu şi... gândesc la clipa când, în adieri de dor, tu mi le arătai aievea....
Şi păşesc... şi gândesc... şi simt... şi golul mă cuprinde... şi lacrimile se furişează pe la colţul ochiului... pentru că, simt cum tu ai călcat chiar peste mine... iar pasul tău, ce mă striveşte nepăsător, mă desface în mii de fărâme ruginii... uscate...moarte... îmi întorc privirea.... şi mă privesc.... şi mă îndepărtez...
şi mă abandonez desfrunzirii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Nu se înjura şi nu se face spam
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.