Ultima oară - partea a IV-a

Lia se trezi din somn zâmbind. Avusese un vis minunat, în care era mireasa lui Paul… şi pentru că-şi petrecuse noaptea alături de el, se citea cu ușurință fericirea pe chipul său...  

Cu ceva timp în urmă, au decis că se vor căsători, imediat ce Paul se va putea desprinde din activităţile sale. Iar visul, după părerea Liei, a fost premonitoriu. Dansul feeric în care a plutit tânăra noaptea întreagă, alături de alesul inimii sale, părea rupt din acele poveşti cu finaluri fericite. Zeci de lacrimi de fericire au fost despicate, cu mâini tremurânde, din dorinţa ei de a fi alături de Paul, omul care reprezenta o parte din ea. Părea că-l aşteptase o viaţă...  

 Aşadar, cheile regatului fericirii erau în mâna Liei şi nimic nu-i putea ştirbi din sentimentul bucuriei şi certitudinii ce pusese deja stăpânire pe fiinţa sa. S-a aşezat înaintea oglinzii şi a început să repete jurământul de dragoste, pe care i l-a rostit mirelui său, în visul ei de mătase, în care definiţia iubirii s-a scris cu cele mai tulburătoare slove şi, pe care, desigur, i-l va rosti în ziua nunţii lor. Îşi amintea cu uşurinţă cuvintele din vis şi, cu fiecare deschizătură a gurii, chipul său părea că înfloreşte . - Eu, Lia Călin, te iau de soţ, pe tine, Paul Catrinescu, şi-ţi jur că-ţi voi fi alături până ce moartea ne va despărţi. Fără tine lumea mea ar fi fost mică şi rece. Tu dai sens existenţei mele, lângă tine simt cum înfloresc în cea mai parfumată floare de pe Pământ. Tu eşti busola care-mi indică mereu drumul, vocea ta reprezintă acuarela cu care eu pot desena pe marginile Universului chipul iubirii, eşti aripa care mă poartă în fiecare clipă peste nemărginire.  Îţi jur că am să te iubesc cu toată fiinţa mea, cât timp vom fi aproape în călătoria vieţii. Voi fi acea spumă a mării, din care s-a întrupat Afrodita, zeiţa dragostei, cu care îţi voi spăla buzele după fiecare răsărit şi apus atins împreună.  Aşadar, Paul, astăzi, vreau să-mi fii soţ, catarg de care să-mi prind iubirea...  

 Starea sa euforică părea că nu poate fi umbrită de nimic, nici chiar de acel trosnet puternic care se auzi dincolo de fereastră. Era încrezătoare în viitor, cânta de bucurie, iar chipul său radia lumină, încât şi cel mai crud om ar fi reacţionat pozitiv, doar privind-o pe ea. Simţea cum îi picura din suflet dragostea, dulcele alint al vieţii...  

 La un moment dat, sună telefonul. Lia se grăbi să răspundă, convinsă fiind că era Paul. Deja trecuseră câteva zile de la ultima lor întâlnire, iar ea nu mai avusese veşti de la el. Ştia că atunci când nu o căuta sau când nu putea fi contactat telefonic, era plecat în misiune. El trebuie să fie! îşi şopti veselă, în gând, în timp ce se îndrepta către aparat. Pe displayul telefonului apăru un număr necunoscut.  

 -Alo? Doamna Lia Călin? se auzi o voce calmă şi sobră ce prevestea, parcă, o veste rea.  

- Da, eu sunt! Cine întreabă?  

 - Sărut-mâna, doamnă! Sunt căpitanul Mircea Stoian, colegul şi prietenul logodnicului dumneavoastră, Paul Catrinescu. V-am sunat pentru a vă spune ceva important legat de Paul...  

Surprinsă de telefon, după o clipă de tăcere, cu glasul tremurând, Lia întrebă:  

-Despre ce este vorba? 
Păstrând acelaşi ton grav, bărbatul de la telefon continuă:  

 - În timpul efectuării unei misiuni dificile, mai exact o pătrundere în forţă pe teritoriul inamic, Paul a dispărut. Am încercat să-l localizăm în următoarele ore de la dispariţie, însă a fost în zadar. N-aş vrea să vă impacientaţi. Dispariţia lui poate fi justificată prin mai multe posibilităţi… prima ar fi aceea că situaţia tactică din sectorul inamic nu-i permite să se retragă, iar el stă camuflat aşteptând momentul prielnic pentru a părăsi zona; a doua variantă, ar presupune capturarea lui de către inamic; iar a treia, extrem de nefericită… uciderea lui în schimbul de focuri ce a avut loc în timpul misiunii. Vrem să mergem pe primele două variante, dar situaţia din câmpul tactic le cam exclude… Nu vreau să accept faptul că am pierdut un coleg minunat, un prieten special şi un profesionist de valoare . Nu am cuvinte să-mi exprim regretul!  

 Mircea era cel mai bun prieten al lui Paul. Între ei se legase o amiciţie strânsă. Amândoi erau logodiţi cu femei minunate, de care erau îndrăgostiţi nebuneşte. Într-o noapte, când Paul avusese un vis ciudat, despre care refuza să vorbească, au decis să salveze numerele de telefon ale iubitelor, unul în telefonul celuilalt, iar în cazul în care, ceva s-ar fi întâmplat cu unul din ei, celălalt să-i înştiinţeze iubita de cele întâmplate. Mircea Stoian prefera acum să nu fi fost nevoit să-i fi folosit numărul Liei ori măcar să-l fi folosit atunci când i-ar fi adus veşti bune.  

 Pulsul Liei se accelerase deja ... Nu! Nu poate fi adevărat! Nu era vorba de Paul! De  acel bărbat de care îşi legase destinul în visul din noapte! Visul său ar fi trebuit să se împlinească, nu să se năruiască. Deodată echilibrul său se frânse... Era sfâşiată de durere... Nu! După atâta fericire, nu era drept ca tristeţea să bată la uşa ei fără să o avertizeze, s-o îmbrace în cămaşa morţii, să o facă să-şi piardă sensul vieţii...  Încercă să-şi amintească chipul lui din ziua când că îl văzuse ultima oară... dar imaginea lui Paul se îndepărta din mintea Liei. Era atât de răvăşită, încât nu putea să şi-l închipuie...  

În secundele următoare, copleşită de durere, telefonul îi alunecă din mână, iar ea se prăbuşi peste noptieră, răsturnând veioza care se preschimbă în cioburi... Bezna cuprinsese totul în jur...

- Alo! Alo! Mai sunteţi pe fir? răsuna în telefon vocea căpitanului...  

 Dar nimeni nu avea să mai răspundă...  

-va urma-