Ultima oară - partea a III-a

În acea noapte, iubitul Liei, a primit un telefon de serviciu, în urma căruia a trebuit să se prezinte la bază. Era solicitat pentru a îndeplini o misiune specială.  

Paul era ofiţer instructor al trupelor comando. Dincolo de viaţa discretă din planul social, existenţa sa era plină de pericol şi neprevăzut. Obişnuit să supravieţuiască în condiţii vitrege de viaţă, să meargă în misiuni dificile, era unul din cei mai buni soldaţi ai trupelor de elită, a cărui existenţă se derula mai mult sub presiunea evenimentelor din spatele cortinei unei ţări, a acţiunilor şi procedurilor specifice militarilor. Dacă avea clipe liniştite în viaţa sa, acelea erau clipele petrecute alături de Lia, femeia lângă care a descoperit farmecul iubirii, femeia lângă care a învăţat să zâmbească cu inima. Până s-o cunoască, a vieţuit ca un lup singuratic. Lia i-a arătat că există şi o altă cale a vieţii, cea a iubirii, i-a arătat acel sublim despre care ştia, dar pe care nu-l simţise niciodată. Cunoştea doar supravieţuirea, legea junglei: cel puternic îl devorează pe cel slab. Aşa a fost pregătit fizic şi psihic, pentru că aceasta era menirea unui soldat. Iar un soldat nu-şi permite să fie cuprins de sentimente. 

 Aşadar, Paul a fost antrenat pentru o viaţă dură, era un animal de pradă cu instinctul de atac ascuţit permanent şi gata de luptă în fiecare clipă. Aflat în fruntea unui comandou de elită, destinat să îndeplinească acţiuni în cele mai greu imaginabile condiţii de supravieţuire, Paul era un bărbat puternic, un om al sacrificiului, cu braţe de oţel şi ochi de vultur.  

Lia a acceptat cu greu faptul că iubitul său, acel bărbat minunat, cu ochi pătrunzători de culoarea cerului, care reuşea de fiecare dată să o facă să se simtă cea mai iubită dintre pământence, să aibă o ocupaţie atât de periculoasă. Îl tachina, uneori, prin marea-i curiozitate:  

 - Cum, aceste mâini fine, care mi-au dăruit cele mai tulburătoare mângâieri, sunt experte în mânuirea armelor şi, aceste buze care mi-au dăruit cele mai ameţitoare săruturi, pot comanda acele misiuni de luptă primejdioase ?  

 În astfel de momente, Paul o strângea cu putere în braţe, lăsând-o aproape  fără suflare, şoptindu-i:  

- Da, aşa este, dar nu vreau să vorbim despre asta! Nu vezi că atunci când sunt cu tine sunt un alt om? Este efectul iubirii noastre! Tu m-ai făcut mai bun, mai uman... Reţine aspectul acesta al personalităţii mele şi nu te mai strădui să pătrunzi în adâncimile sufletului meu! Te iubesc, atât de mult! Suntem unici și în același timp inseparabili, iubito! N-ar trebui să îţi faci astfel de griji. Sunt al tău trup şi suflet. Nu vreau să simt îndoială sau nesiguranţă în glasul tău, vis-a-vis de iubirea noastră!  Tu eşti cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în viaţă! Iubirea mea pentru tine nu are limite, nu pot s-o definesc sau să-i dau o dimensiune anume. Am nevoie de încrederea ta, aşa cum eu am încredere în tine. Ai credință că ceea ce fac eu în timpul serviciului meu, nu periclitează relaţia sau iubirea noastră... Din contră, dragostea ta îmi dă putere, forța de care am atâta nevoie pentru a trece prin atâtea situaţii dificile. Ți-am mai spus și-ți repet: simt o iubire imensă, ce ţi-o dăruiesc pentru vecie, căci ești pentru mine un adevărat elixir dătător de viaţă! De timp! Ştii ce sentiment înălţător trăiesc când mă ştiu iubit de tine? Crede-mă iubito, te iubesc dincolo de limite, dincolo de firesc! Ştiu că eşti îngrijorată de câte ori plec şi că ai vrea să afli cât mai mult despre activităţile mele profesionale pentru a fi liniștită, dar nu-ţi pot vorbi despre asemenea lucruri. Nu vreau să te simţi exclusă sau rănită de tăcerea mea.  

 Chiar dacă își doreasă afle mai multe despre viaţa secretă a iubitului său, Lia renunţa la un moment dat şi se bucura de clipele petrecute cu el. Uneori se contraziceau minute în şir, datorită încăpăţânării sale, dorinţei de a afla mai mult, iar Paul pleca supărat,doar ca să nu fie nevoit să recurgă la gesturi extreme.

 Permanent în gardă, oricând pregătit să lichideze un eventual pericol, era omul care nu beneficia de cine ştie ce ipostaze vremelnice, de noroc, providenţă, hazard...  Obişnuia, de fiecare dată când pleca în acţiuni specifice, să-şi ia iubita în braţe şi să-i spună cât de mult o iubeşte, cât de nebun l-ar considera ea, dacă ar şti până unde îndrăzneşte să viseze cu povestea lor.  Departe fiind, o avea permanent în gând pe Lia... iubirea ei era talismanul lui...  

 Totuși, în timpul misiunilor, imaginea Liei se ştergea din minte; erau zile, săptămâni întregi în care nu mai putea comunica cu ea. Iar atunci, în pauzele dintre exerciţiile de antrenament, nota în jurnalul său, tot ce ar fi vrut să-i spună iubitei sale. Ştia că atunci când se vor reîntâlni îi va citi acele note, ca să nu se mai îndoiască de sentimentele lui, să nu-i mai reproşeze că pune munca mai presus de ea, în ierarhia inimii. Ocupaţia sa, asemeni oricărui soldat, era însăşi credinţa sa, care rămânea neştirbită până la moarte, chiar dacă, la un moment dat părea că iese din sfera activităţilor curente. Era o lege nescrisă, care nu se discută, care-i este scrisă în palme, cu litere nevăzute, oricărui soldat. Trebuia să accepte acel camuflaj al vieţii, aspectul acela de cameleon specific luptătorilor, celor ce-şi apărau ţara. Fiindcă atunci când pleca în misiune, trăia momente pline de tensiune, de risc şi de neprevăzut...  În mintea sa, primau măsurile drastice, la care era nevoit să apeleze în situaţii foarte dificile şi periculoase, pe care era antrenat să le suporte cu stoicism.  

 Acesta era Paul în complexitatea existenţei sale...  

 -va urma-