Ultima oară - partea a II-a

 Când seara se despletea din înaltul cerului, trăgând draperiile peste lume, Lia era bucuroasă că întrerupea activităţile de peste zi, se aşeza în pat, închidea ochii şi, înfăşurată în mii de gânduri, își închipuia că este alături de Paul. Adora să se joace cu imaginaţia, să facă planuri, să se plimbe la braţul iubitului ei prin sfere neatinse de omenesc. Îi plăcea să se rupă de cotidian şi să se ancoreze în extensia aceea înaripată a zborului peste tărâmuri înmiresmate de iubire.  

Nu de puţine ori, ca şi de astă dată, fetiţa sa, Teo, o întrerupe din fanteziile sale, unde personajul principal era ea, iar Paul, persoana sufletului ei.  

 -Mami, mami! Ce faci? Te strig de minute bune, iar tu nu-mi răspunzi! Ce-ai păţit? Nu mai auzi?  

Doamne?! de-ar şti fetiţa unde-i zboară mamei gândurile, prin ce tărâmuri fermecate călătoreşte, i-ar înţelege lipsa de atenţie! Ar înţelege că briliantul care se ascunde în ea şi-a găsit, în sfârşit, bijutierul care-l va şlefui cât mai frumos. Dar, chiar dacă relaţia cu fetiţa sa era foarte strânsă, tot n-ar fi fost momentul potrivit să-i facă mărturisiri complete, să-i vorbească despre dragostea care o străbatea, despre acea picătură magică care era Paul, bărbatul ce o înălţa cu fiecare atingere.  

Trezită din visare, Lia acordă atenţie fiicei sale, ieşind din orizontul tainicei sale iubiri. Teo este fetiţa din prima căsătorie, un copil minunat, în vârstă de 12 ani, acea corabie magică în care Lia se aşeza  când tumultul vieţii o punea la încercare. De când soţul ei murise, Lia lua multe decizii împreună cu fiica sa, un copil inteligent, cu o gândire  profundă. Aşadar, Teo a hrănit-o pe Lia cu inocenţă şi entuziasm, a ajutat-o să-şi adune forţa pentru a merge mai departe.  

- Mami, aş vrea să-ţi citesc povestea pe care am scris-o astăzi şi care este, de fapt, visul pe care l-am avut azi-noapte. Este un vis minunat în care se făcea că eu sunt o prinţesă care s-a îndrăgostit de un prinţ. Am aşternut-o pe hârtie, iar acum, aş vrea să o asculţi şi tu, ca să-mi zici dacă îţi place.  

 Lia aproape roşi, sesizând entuziasmul din vocea fetiţei pe care-l recunoscu ca fiind efectul sentimentului de dragoste. Simţea că fetiţa este îndrăgostită și, oarecum, și-a proiectat această trăire în vis. Uimitor, cum se leagă toate! Mama şi fiica înaripate în poveşti de iubire! Trebuia să fie foarte atentă, fetiţa traversa tocmai vârsta când apar primii fluturi în stomac, perioada când timpul alocat învăţăturii s-ar putea să piardă teren în favoarea ... jarului fierbinte din inimă.  

Aşadar, cu un zâmbet larg, îşi privi fetiţa şi o îndemnă să dea citire textului aşternut pe hârtie.  Spre bucuria sa, observă că povestea era bine scrisă, chiar nu-i găsea greşeli în redactare. Ştia că Teo are veleităţi literare şi le dovedise de timpuriu, prin compunerile şcolare, care primeau mereu laudele colegilor şi ale doamne învăţătoare. Teo descria cerul visului în culori nedescoperite până mai ieri, se juca în iarba moale a dragostei dintâi şi părea pătrunsă de mirajul iubirii unei adolescente.  Lia observă cum, sub privirea sa de mamă, fetiţa înflorea, era atât de frumoasă! Strălucirea din ochii ei, atunci când rememora visul, era una de neconfundat, erau asemeni unei candele aprinse de stele. Radiau o lumină specială. Nici nu a sesizat când povestea a ajuns la final, decât când fetiţa a întrebat-o:  

 -Ţi-a plăcut, mami? Crezi că am aşternut-o frumos, pe hârtie?

Fetiţa ştia că simțul critic al mamei o ajuta mereu să se corecteze, să picteze cu nuanţele cele mai potrivite ale cuvintelor.  Cu o sărutare părintească pe frunte, Lia îşi felicită fiica pentru creativitatea cu care a redactat visul ei. Îmbrăţişând-o cu multă căldură, a îndemnat-o să procedeze la fel pe viitor, iar atunci când va sosi momentul, i-a promis că-i va tipări scrierile într-un volum.  

 Și, făcând o analiză existențială, Lia realiză că de fiecare dată când simţim că viaţa ne spală cu lacrimi de fericire, cerul se înseninează dintr-o dată, oamenii speciali rămân neclintiţi în amintirile noastre, nu se mai pierd, iar inima învaţă să bată normal, revine la locul său, nu mai urcă şi nici nu mai coboară prin trup.  Cu astfel de gânduri, s-a strecurat sub cearşaful alb, aşezându-şi cu grijă, sub pernă, emoţiile de peste zi.  

 -va urma-