Acasă (eseu personal)

            Întotdeauna m-am întrebat ce înseamnă ,,acasă”. Care este spațiul din viața mea care definește cel mai bine acest loc. Cum se naște în sufletul cuiva sentimentul apartenenței acelui tărâm denumit acasă.

            Cu toții știm că, indiferent unde mergem în fiecare zi, la un moment dat ne întoarcem... acasă. Locul acela unde ne întâmpină, chiar de la uşă, mirosul pe care îl lăsăm la plecare, parfumul dragostei de-acasă.

 Oare și strigătul acela al inimii, care-mi conduce pașii zilnic, să fie tot o bucățică din acasă? Ce s-ar întâmpla dacă nu aș răspunde acestui strigăt? Hmm! Aș rătăci, probabil, pe căi străine și nu mi-aș găsi locul...ori aș rupe bucăți din inimă care ar deveni la un moment dat incompletă.

 Și totuși, îmi răspund: Acasă este cuibul părintesc, locul de unde mi-am luat, nu demult, zborul, acel tărâm unde iubirea nu se sfârșește niciodată ci se transformă într-un munte de afecțiune...căci mama și tata, cu vocea lor caldă, mă poartă în fiecare zi  cu brațele sufletelor  în sanctuarul dragostei ncondiționate... 

            Dacă gândesc mai profund, realizez că, fiecare colţişor al casei mele ascunde o poveste unică, pe care o tăinuiesc adesea de ochii străinilor ce-i pot smulge misterul și  care reprezintă tot imensul acasă. Îmi aparţine doar mie, este hrana sufletului meu, desertul pe care nu am voie să-l împart cu nimeni, decât cu cei dragi. Sunt momente unice pentru mine, clipele copilăriei,  ale primului cuvânt rostit, al primului pas hotârât, al primei emoţii sau al primului fâlfâit de aripi dinainte de a mi se deschide poarta viitorului.

 Acasă! Ce dulce sună rostirea acestui cuvânt! Însă câtă emoție  ascunde în el, diferă de la o persoană la alta, în funcție de câtă sensibilitate există în acea persoană. Iar cum eu am fost întotdeauna o fire emotivă, imaginați-vă câte fire pot țese în jurul acestui cuvânt!

 Citeam undeva că orice om valorează atât cât iubește, că restul e doar ceea ce ne încarcă spațiul existențial. Iar dacă iubim lumea lui ,,acasă” viața ni se poate asemăna cu raiul divin, în opinia mea. Căci altfel ne vorbește inima când rătăcim pe căile vieții și în alt mod atunci când suntem înconjurați de lumina familiei!

 Privind în jur, am observat cu tristețe că sunt și oameni care nu au relații armonioase cu cei care le-au dat viață, acele persoane care ar trebui să reprezinte, de fapt, acasă al lor. Și m-am întrebat: Cum este posibil ca o mamă care și-a purtat pruncul în pântece, care l-a crescut până la o anumită vârstă, la un moment dat să-l urască, să nu-i pese de el  ori  să-l abandoneze într-un centru de plasament? Să fie oare funcția de părinte asemeni unei meserii pe care ți-o poți efectua cu pasiune sau doar din obligație? Aceasta și multe alte întrebări îmi dau târcoale uneori și, recunosc, îmi transmit un sentiment de gol sufletesc pe care cu greu îl pot controla.

Mintea mea refuză să creadă că o femeie căreia Divinitatea i-a hărăzit să fie mamă, se poate dispensa cu ușurință de acest sentiment. Îmi amintesc că, odată, am asistat la o discuție pe care mama mea a avut-o cu cineva și am reținut clar când  a zis că ar muta și munții din loc pentru mine, că eu reprezint cel mai mare dar al vieții sale și că și-ar da și viața pentru mine dacă ar fi cazul. În mintea mea, am crezut atunci, că toate mamele simt la fel, dar abia acum, când am mai crescut și-am înțeles un pic din psihologia feminină realiz că nu toate mamele sunt la fel. Unele sunt mai reci, golite de sentimenul matern, nu știu, poate datorită greutăților vieții, poate din cauza celui cu care își impart viața, să dăruiască iubire necondiționată copilului adus pe lume. Nu știu adevăratul lor motiv și, probabil, nici nu vreau să cunosc vreodată, adevărata cauză a comportamentului acestor ființe. Este foarte dureros când realizăm că în jurul nostru își desfășoară activitatea astfel de persoane. Cine știe? Poate că ele vin în viața acelor copii pentru a-i învăța anumite lecții, fără să se întrebe dacă aceștia sunt sau nu pregătiți să și le însușească.

Acum, la vârsta de 16 ani, sunt destule întrebări nepuse în viața mea și multe altele la care încă  caut răspuns. Am trăit chiar momente de incertitudine în care mi-am plecat genunchii inimii  încercând să înțeleg viața, cu toate hățișurile ei! Recunosc, de multe ori, prefer să nu-mi răspund, să nu mai gândesc la genul acela de  oameni care trăiesc printre noi îmbrăcați în piei de miel, dar cu instinct de lup dornic de-a-și sfâșia aproapele.

În astfel de clipe, prefer să mă retrag în sinea mea și să meditez doar la fântâna care mă răcorește atunci când mi-e sete, la mâna care mă strânge când mi-e teamă, la sărutul încurajator pe fruntea mea rotundă și pe care le găsesc doar ...acasă. Forța care mă duce înainte, privirea care îmi reașează culorile curcubeului în suflet, căldura ce mă cuprinde de câte ori simt că-mi este frig....mama....ființa care reprezintă pentru mine universul cuvântului acasă. Căci toate speranțele mele își au rădăcinile aici,  visele le torc în fuioare tot în acest loc, iar valoarea mea ca ființă creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, tot aici se măsoară, cu barometrul iubirii și-al iertării.

            Ce reprezintă pentru mine acasă?

Este acel regal de bucurie și speranță pentru care mulțumesc în fiecare zi Cerului, unde mă veghează ochii plini de lumină ai iubirii părintești.

Cea mai largă fereastră a vieţii mele, locul unde îngerii, cu chipul mamei, fac palmele căuş pentru a-mi aduna suspinele inimii pe care, apoi, mi le şterg, atât de fin, cu aripa blândă a uitării.

Vîju Ionela Georgiana