Cornelia Vîju: decembrie 2015

Am plecat să colindăm!

Elevii clasei a II-a A ai Școlii Gimnaziale Movila Miresii, alături de un grup de copii de la Centrul de Zi Speranța copiilor, au colindat joi, 17 decembrie 2015, Biblioteca Comunală Movila Miresii, reprezentată de bibliotecar Liliana Panțuru și primăria din localitate, instituție condusă de către primarul Dumitru Panțuru.

Micuții au vestit gazdelor despre Nașterea Domnului Iisus Hristos, despre Steaua de la Răsărit care a condus magii către locul cel sfânt și despre ieslea în care Fecioara Maria a dat naștere Pruncului.

Steaua sus răsare / Ca o taină mare Steaua strălucește / Și lumii vesteste / Că astăzi Curata
Preanevinovata /Fecioara Maria / Naște pe Mesia

Gazdele au fost încântate de vizită, au mulțumit de urări și au dăruit micuților dulciuri și portocale.

Viju Cornelia

,,Trebuie sa ne traim propria viata ca un dans, ca atunci cand plecam, oricine vine dupa noi, sa afle ca oamenii care au fost aici nu au fost oameni obisnuiti; au lasat flori si mirosuri frumoase; au lasat ecourile cantecelor lor si dansurilor lor; au lasat urmele pasilor lor in aur pur de douazeci si patru de carate. “ Osho

Iubitul meu din vis

Vino, Doamne, de privește

Câte-n inimă am strâns!

Gândul meu ce-ades pornește

Spre iubitul drag din vis.

Iartă-mi, Doamne, nerăbdarea

De a-l revedea mereu!

Ochii lui adânci ca marea

Tulbură cugetul meu.

Viju Cornelia

Te văd

Te văd aievea într-o lumină

De-argint și, parcă, te socot

Ca un luceafăr ce-mi alină,

Durerile ce-n mine port.

Te-aștept cu dor întotdeauna,

Înamorată să te-ating,

Ți-adulmec ochii-n nopți cu lună

Doresc din raze să te strâng.

Viju Cornelia

Pe aripile imaginației...

Era o zi toridă de vară. Căldura se instalase în casă încă de dimineață, iar umbra nucului bătrân mă chema convingătoare să-i citesc din aventurile lui Jules Verne. „ ... se întindeau păduri minunate, acoperind zarea. Arbori uriaşi, atingând înălţimea de două sute de picioare, îşi legau ramurile prin ghirlande de liane, formând adevărate hamacuri legănate de vânt…” Deodată apărură în fața mea, ca prin magie, toate frumusețile naturii. Mă tenta dorința de a le atinge. Dar…eu eram captivă deja într-un glob uriaș de cristal care-mi împiedica pașii să pătrund în acea lume misterioasă, ruptă parcă din basme… Lângă mine stătea un pisoiaș încălțat, cu pălărie de cowboy și mustăți arcuite. Deodată, m-a întrebat de unde vin și dacă vreau să îl ajut să ajungă pe tărâmul celălalt, deoarece zeița Bastet este bolnavă și doar vrăjitorul Alester o poate ajuta. Bucuroasă, i-am raspuns că vreau să îl ajut și să o cunosc și pe zeița felinelor, doar că aveam o mică problemă: cum ieșeam din glob? Spre uimirea mea, O’Malley, celebrul pisic Thomas O’Malley, căci el era personajul cu care vorbeam, deghizat în motanul încălțat, a scos din cizmele lui lungi o cheie oxidată si cu gheruța a desenat o ușă cu broască în balon și am pornit la drum.

Viju Cornelia

Acasă (eseu personal)

Întotdeauna m-am întrebat ce înseamnă ,,acasă”. Care este spațiul din viața mea care definește cel mai bine acest loc. Cum se naște în sufletul cuiva sentimentul apartenenței acelui tărâm denumit acasă.

Cu toții știm că, indiferent unde mergem în fiecare zi, la un moment dat ne întoarcem... acasă. Locul acela unde ne întâmpină, chiar de la uşă, mirosul pe care îl lăsăm la plecare, parfumul dragostei de-acasă.

Oare și strigătul acela al inimii, care-mi conduce pașii zilnic, să fie tot o bucățică din acasă? Ce s-ar întâmpla dacă nu aș răspunde acestui strigăt? Hmm! Aș rătăci, probabil, pe căi străine și nu mi-aș găsi locul...ori aș rupe bucăți din inimă care ar deveni la un moment dat incompletă.

Și totuși, îmi răspund: Acasă este cuibul părintesc, locul de unde mi-am luat, nu demult, zborul, acel tărâm unde iubirea nu se sfârșește niciodată ci se transformă într-un munte de afecțiune...căci mama și tata, cu vocea lor caldă, mă poartă în fiecare zi cu brațele sufletelor în sanctuarul dragostei ncondiționate...

Viju Cornelia

Călătorie pe planeta Candyus

Mi-am terminat temele și, obosită fiind, am atipit. Am ajuns într-o lume a dulciurilor unde copacii erau sub formă de acadele, căsuţele din pişcoturi, iar străzile erau pavate cu ciocolată. Chiar şi oamenii erau din turtă dulce! Atenţia mi-a fost deodată îndreptată către un râu din suc de vişine care străbătea orașul, dar și de majoritatea animalelor care păreau incomplete, deoarece fiecăreia îi lipsea o parte a corpului. Leul nu avea coamă, maimuţa era fără coadă, elefantul fără trompă şi tot așa…

Curioasă de ceea ce vedeam, am întrebat un câine care părea că cercetează ceva, (ţinând o lupă în mană şi privind în jur), de ce acele vieţuitoare erau așa ciudate? Deranjat că l-am întrerupt din activitate, mi-a răspuns că el este detectivul Crănţănel şi se ocupă de acest caz. Nu găsise încă explicația fenomenului, de aceea m-a rugat să am răbdare. Mi-a promis că-mi va da o explicație atunci când o va avea.