Libertatea omului e partea divină
din el.
Umanitatea o iubești lesne. Pe om mai greu.
Omul a depășit condiția
de animal abia atunci când în el a apărut ideea nemuririi, care nu trebuie
confundată nici cu permanența speciei,
nici cu concepția estetică a gloriei.
Când mă gândesc la suferințele bătrâneții,
îmi dau seama că în natura asta oarbă cel mai mare geniu este geniul morții. Faptul că murim, de cele mai multe ori
la timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi.
... suferința rămâne totuși
cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.
Fără credință, fără Dumnezeu, omul devine un animal rațional care vine de nicăieri și merge spre nicăieri.
Dacă omul nu e favorizat de
divinitate, nu știe nimic. Dacă e un
simplu căutător al adevărului. . . caută neaflând, și știe neștiind.
Iisus Hristos este eternitatea
care punctează istoria.
Inteligența, oricât de mare, nu e suficientă pentru a te curăța de prejudecăți.
Cu cât inteligența e mai mare, cu atât
prejudecata e mai voinică, fiindcă ai aparat s-o justifici.
În fața lui Dumnezeu geniul este văr primar cu idiotul.
Un sfânt poate fi și analfabet, dar e superior unui geniu,
fiindcă ideea de sfințenie e legată de
ideea de minune. Un sfânt poate face o minune. Geniul, face isprăvi nu minuni.
Lumea, acum, e ancorată în cultul genialității
ca slăvire a progresului în afară. Atât. Or, cu cât suntem mai avansați, mecanic și
material, cu atât suntem mai departe de esența
reală a lumii, de sfințenie.