INTERVIURI CU SCRIITORI DUNĂRENI - Colecţia INTERVIU - Prefața

 

În loc de prefaţă...

 

Să poţi pătrunde în universul gândirii şi emoţiilor unui scriitor, nu este puţin lucru! Şi nici uşor. Căci oamenii nu-ţi deschid uşa sufletului decât dacă au încredere în tine. Cornelia Vîju a reuşit!

Scriitoarea brăileană, Cornelia Vîju,  ne propune în cartea de faţă o temă incitantă: Interviuri cu scriitori dunăreni. (I-aş sugera aceleaşi întrebări pentru un articol pe care l-aş posta pe blogul meu). Parcurgând textul cărţii, îmi dau seama că autoarea  este şi un bun psiholog, căci întrebările ei şi răspunsurile pe care le-a obţinut pot constitui o adevărată terapie. Eu însămi am găsit răspunsuri... vindecătoare!

Şi nu trece direct la întrebări, ci mai întâi face un portret al momentului în care i-a cunoscut pe fiecare dintre ei, stările ivite din interacţiunea cu aceştia. Sentimentele sunt diferite de la un interlocutor la altul, căci descrierile sunt în conformitate cu percepţia ei faţă de fiecare intervievat. Este o reală  plăcere să citeşti această carte, căci îţi permite să descoperi o lume diferită şi totuşi asemănătoare cu ce este în tine, cititorule. Deşi toate întrebările converg spre acelaşi punct, felul în care se ajunge acolo este oarecum diferit. Ca şi cum ai răsfoi paginile vieţii şi ai găsi alternative de drum.

 Una peste alta, subiectul m-a fascinat întotdeauna. Şi cum universul conlucrează cu noi, a creat momentul  într-un mod neaşteptat de frumos. Am vrut mereu să ştiu cum găseşte un creator starea necesară care-i permite să aducă în  lumină o operă, din orice domeniu ar fi ea. Cum ştii că ideea care ţi-a venit merită scoasă din nemărginire şi pusă pe scena lumii? Cândva, am cochetat şi eu cu ideea de a scrie. Am arătat creaţiile mele unui celebru critic literar, care mi-a fost şi profesor de limbă şi literatură română. Numele lui este Mircea Handoca. Printre multe alte observaţii, dumnealui mi-a spus ceva care, la momentul respectiv, m-a uimit. Sunt sigură că v-am făcut curioşi, pentru că un critic literar de talia profesorului meu nu se joacă de-a cuvintele: Când îţi vine inspiraţia şi se întâmplă să nu ai cu ce scrie, taie-te la mână şi scrie ideea aceea  cu sânge. Atât de importantă este creativitatea!

Ce sau cine face ca unora să  li se deschidă fereastra creativităţii de timpuriu, altora pe la mijlocul vieţii, iar unii au acces când nici nu se aşteaptă, poate când s-au pensionat? 

Aflu din cartea Corneliei că Lucia Pătraşcu a scris primul volum cu ocazia împlinirii a 50 de ani de căsătorie, adică pe la 67 de ani: Cunună la nunta de aur. Pentru această scriitoare a fost începutul curgerii unui izvor literar, căci doamna a publicat până la această dată, adică în 12 ani, nu mai puţin de 24 (douăzeci şi patru) de cărţi! Darul scrisului a venit foarte târziu, neaşteptat şi nebănuit, spune Lucia.

Pentru o fiinţă înzestrată cu talent, totul în jur este magic începând din copilărie. Perceperea imaginilor şi emoţiilor impresionează atât de mult sufletul, încât toate aceste trăiri rămân vii în fiinţă, până ce muzele emană către scriitor o energie, o idee care să le cuprindă într-un act artistic de excepţie. Lucia povesteşte atât de frumos în interviul Corneliei, că aproape vezi imaginile, simţi mirosul şi gustul pe care condeiul său le conturează: Străzile erau bombardate de sunetele de clopoţei ale bragagiilor şi limonagiilor, care-şi purtau marfa în spinare, gata să servească oricărui pofticios paharul răcoritor; ori câte un măr învelit în zahăr ars, nugale şi pasteluţe… Spre sfârşitul verii, căruţele cu fructe inundau strada şi glasul merarilor se lua la întrecere cu iaurgii nemulţumiţi că li se fură clientela

Cum ştii că ai valoare ca scriitor? Iată ce spune Lucia: Cititorul de calitate te alege şi te culege, fără a se înşela. Nu contează unde te-ai născut, ci calitatea creaţiei.

Dumitru Anghel, al doilea interlocutor din cartea Corneliei Vîju, posesorul unui palmares impresionant spune că: Modelul meu de scriitor talentat şi de operă literară pe măsură a fost Ion Creangă şi  Amintirile  din copilărie, capodoperă a literaturii române şi că... succesul oricărui autor de literatură vine treptat şi sigur, doar din valoarea şi perenitatea operei sale literare.

Tema preferată de Dumitru Anghel este una simplă şi complexă în acelaşi timp: Nu ştiu care ar fi putut fi muza inspiraţiei mele de autor de literatură, dar personajul principal rămâne Omul cu multiplele sale ipostaze(...). Am fost fascinat mereu de misterioasa semantică a cuvintelor din limba română, cea mai frumoasă şi mai expresivă formă de comunicare pe care o cunosc pe deplin. Surprinzător de puternic a fost marcat acest autor de muzică. Atât de profund, încât nu pot ignora cuvintele sale: Pasiunea mea constantă a fost literatura, dar muzica a fost mereu iubita mea de taină şi de bucurii nemăsurate!

Georgeta Muscă-Oană, o autoare îndrăgostită de eleganţă şi stil are o muză preferată: natura. Cornelia Vîju o descrie ca pe-o poezie: Ascultându-i cuvintele ai senzaţia că aduni stele dintr-un râu ce curge domol printre gânduri.

Scrie poezie căci: Doar în poezie pot fi eu însămi. Arta, mai spune scriitoarea intervievată, indiferent de forma prin care se manifestă, este doza de hrană spirituală pe care ar trebui să o administrăm zilnic.

Succesul unui scriitor este precum un vârf de iceberg. În spatele unei creaţii literare sunt mii de clipe în care crâmpeie de idei sunt puse la distilat, sunt zeci de cuvinte nărăvaşe care au fost frământate în minte până ce s-au îmblânzit sub cravaşa armoniei cadenţelor dorite .

Am descoperit la Georgeta Muscă-Oană şi un strop de dezvoltare personală: Cred cu tărie că mi-a fost dat să trăiesc într-un univers inteligent în care principiul cel mai relevant pentru conştientizarea importanţei fiinţării noastre este tocmai faptul că absolut totul se înregistrează în cea mai fină nanoparticulă din corpul nostru! Totul în viaţa noastră se derulează cu o precizie matematică! Nimic nu este întâmplător! Nici măcar acest interviu. Întâmplările sau fiinţele cu care ne intersectăm sunt doar piesele unui imens puzzle care are relevanţă în economia lui Dumnezeu.

Pentru Dan Bistricean, un autor pasionat în mod special de opera lui George Bacovia, muza  în poezie a fost şi este muzica! Că are o afinitate cu Bacovia se vede din răspunsurile sale, oarecum sobre. Chiar şi chipul lui Dan Bistricean este amprentat de tristeţe şi mister. Este o realizare să ai în cartea ta un interlocutor cu o astfel de complexitate. Răspunsurile sale sar de la simplu la profund. Unele te pun în dificultate, altele îţi desenează semnul mirării pe chip.

Faptul că a debutat la 34 de ani, la Brăila, nu este ceva ieşit din comun. Surpriza însă este credinţa lui, conform căreia: Dacă nu veneam să trăiesc lângă Dunăre, nu cred că ieşeam vreodată cu versuri tipărite. Să fie, oare, locul cel care stârneşte creativitatea? Iată o temă... filozofică!

Dan Bistricean vorbeşte atât de frumos şi de convingător despre Brăila încât, măcar pentru un moment, îţi vine să te urci în tren şi să porneşti într-acolo: Brăila este un mediu spiritual care instigă la creaţie. Oraşul acesta, atât de puţin iubit de edilii săi şi destul de înapoiat economic, este un fenomen, o pepinieră permanentă de valori care, realmente, te înfioară. Şi dacă ai cumva un talant al tău, Brăila te îndeamnă să-l înmulţeşti.

El continuă, sigur pe sine: Toate cele patru cărţi ale mele, precum şi accederea în Uniunea Scriitorilor sunt legate de cei 16 ani de existenţă în oraşul lui Panait Istrati. O exprimare atât de simplă şi atât de tulburătoare! Cândva, eu însămi  am crezut că inspiraţia vine doar într-un anumit loc. Întâmplător sau nu, tot în Brăila am început şi eu să scriu. Deşi, logic ar fi, să poţi crea oriunde, căci izvorul creativităţii este în tine. Sau aşa ar fi  logic să fie (?). Răspunsul acesta chiar este o provocare, o enigmă care trebuie descifrată. Poate următoarea carte a Corneliei Vîju va aborda această temă.

Interesant şi neaşteptat este răspunsul scriitorului privitor la succes: Succesul e la fel ca distincţia. Deşertăciune. Dacă se întâmplă totuşi să ajungi un scriitor bun, asta ţine în foarte mare măsură de talent. Sau de... talant, cum spuneam mai înainte. Iar talantul nu-i al tău, e primit în dar. Numai că Dumnezeu ne cere să-l sporim şi atunci începe să conteze mult efortul personal. Dar pentru acest efort îţi trebuie un răgaz, o perioadă de refugiu din lumea asta care începe să semene cu un ospiciu şi care caută parcă să te înghită.

Ospiciu?! Incitant, de-a dreptul! Cu toată seriozitatea lui ajungi să-l iubeşti tocmai prin  exprimarea sa atât de ...filozofică. Şi iată, cine este motorul talentului său: Viaţa mă ajută să scriu!

 O carte valoroasă în viziunea lui Dan Bistricean trebuie să fie o primejdie. Îl citează pe Cioran, dar ar fi interesant de dezvoltat această afirmaţie. Vrem să ştim în ce fel  cărţile lui au devenit primejdii?

Mereu  am crezut că un artist, de ce natură ar fi el, trebuie să fie cumva protejat de treburile lumeşti, să nu-l împovărezi cu plata facturilor, schimbatul scutecelor sau mai ştiu eu ce treabă gospodarească ce-i ucide inspiraţia. Or, Bistricean îmi dă lumea peste cap. Spuneam că ucizi geniul unui creator dacă-l pui să facă astfel de treburi. Iată ce spune scriitorul: Mănânc şi apoi tai lemne sau mătur curtea ori fac altceva, muncă fizică, cumpărături. După care, până spre seară, îmi pregătesc lecţiile pentru a doua zi. Cu cei patru copii ai mei  nu fac lecţii, face soţia, îmi ajung cei 300 de spartani de la şcoală. Abia seara după ora zece mă întind, pun muzică, citesc. Dacă mă vizitează vreo idee, o scriu. O idee poate fi apoi un poem întreg. Sau nu. Cu puţin înainte de miezul nopţii adorm frânt.

Vasile Mandric... I-am spus Corneliei, după ce am citit cartea, că toţi interlocutorii mi-au plăcut, dar unul în mod deosebit. A încercat ea să ghicească, dar nu i-a reuşit. Acesta este Vasile Mandric! E extraordinar! Nici nu vreau să-i comentez răspunsurile. Sunt atât de vii şi de profunde, că orice aş adăuga eu, nu ar face decât să strice. Talentul şi numai talentul ar trebui să certifice valoarea unei opere literare şi meritele unui scriitor.

Despre viaţa lui : Am fost şi sunt un nefericit, iar lucrul acesta n-aş vrea să molipsească pe nimeni. Când scrii ?! Numai atunci când vrei să fugi de o realitate perversă şi nu poţi scăpa de ea. Scrii când ai o bucurie ori o satisfacţie imensă. Scrii când te ia viitura necazurilor şi nu ai nicio scăpare sau mai ales când iubeşti fără speranţă. Scrii pentru iubirea de mamă, de neam, de patrie şi de Dumnezeu, dacă eşti credincios scrii… Scriu să-mi potolesc setea de frumos… doar numai aşa uit că sunt muritor şi asta mă face fericit.

Fricile? Cea mai nenorocită este frica scrisului. Frica de care nu scapi până nu-ţi dai foc manuscriselor.

 Timpul?  Din cauza lui am pierdut toate trenurile posibile!

 Viitorul? Este o mare minciună pe care o aşteptăm nespus să devină adevăr! 

Valentina Balaban este o autoare care îţi dă impresia de cuminţenia pământului.  Muza ei principală este chiar fiul. Crede că tot ce există are un rost şi este important. Autorul sufletului ei este nimeni altul decât Mihai Eminescu. Fără har, spune poeta, nu poţi avea un succes firesc, dar şi fără un efort susţinut, talentul nu-şi atinge scopul, menirea. Protecţia ei în faţa situaţiilor neprevăzute  este una care ar trebui să fie o temă de gândire pentru toţi. Ea spune că: Ce mi-a dăruit veşnicia, nu-mi poate lua un trecător!

Sterian Vicol, un foarte bun povestitor, are dulceaţa vorbelor lui Ion Creangă: Eu, dormind după sobă, tupilam lampa ca ei să nu observe că-s încă treaz, iar ei stând în camera din faţă, soba fiind dublă, după ce adormeau, eu ridicam iar lumina lămpii şi continuam să citesc. Uneori adormeam cu lampa aprinsă, iar mama, care se mai trezea peste noapte, venea în camera mea şi o stingea. Hei, toate astea, s-au reunit, s-au conjugat în ceea ce, la urma urmei, reprezint eu astăzi. Mult... puţin... acesta e Sterian Vicol.

Răspunsurile sale nu sunt telegrafice. Povesteşte, cu lux de amănunte, cu atâta patos, încât din ideile sale poţi fi inspirat să scrii romane. M-a impresionat în mod special acel secret al său conform căruia nu a tăiat niciodată o pasăre. Am întâlnit multe persoane care nu fac asta din varii motive. Însă SterianVicol are unul nemaipomenit care-mi înfioară instant corpul şi-mi  aminteşte cumva de Brâncuşi. Mă opreşte ceva, e ca şi cum aş ucide zborul. Este un motiv atât de nobil şi de frumos încât poţi ghici, instant, caracterul scriitorului şi crea  o afinitate specială cu el.

În concluzie, cartea Corneliei Vîju trebuia să se întâmple!

 

Georgeta Istrate, jurnalist