În loc de prefaţă...
Să poţi pătrunde în universul gândirii şi emoţiilor unui scriitor, nu
este puţin lucru! Şi nici uşor. Căci oamenii nu-ţi deschid uşa sufletului decât
dacă au încredere în tine. Cornelia Vîju a reuşit!
Scriitoarea brăileană, Cornelia Vîju,
ne propune în cartea de faţă o temă incitantă: Interviuri cu scriitori dunăreni. (I-aş sugera aceleaşi întrebări
pentru un articol pe care l-aş posta pe blogul meu). Parcurgând textul cărţii,
îmi dau seama că autoarea este şi un bun
psiholog, căci întrebările ei şi răspunsurile pe care le-a obţinut pot
constitui o adevărată terapie. Eu însămi am găsit răspunsuri... vindecătoare!
Şi nu trece direct la întrebări, ci mai întâi face un portret al
momentului în care i-a cunoscut pe fiecare dintre ei, stările ivite din
interacţiunea cu aceştia. Sentimentele sunt diferite de la un interlocutor la
altul, căci descrierile sunt în conformitate cu percepţia ei faţă de fiecare
intervievat. Este o reală plăcere să
citeşti această carte, căci îţi permite să descoperi o lume diferită şi totuşi
asemănătoare cu ce este în tine, cititorule. Deşi toate întrebările converg
spre acelaşi punct, felul în care se ajunge acolo este oarecum diferit. Ca şi
cum ai răsfoi paginile vieţii şi ai găsi alternative de drum.
Una peste alta, subiectul m-a
fascinat întotdeauna. Şi cum universul conlucrează cu noi, a creat
momentul într-un mod neaşteptat de
frumos. Am vrut mereu să ştiu cum găseşte un creator starea necesară care-i
permite să aducă în lumină o operă, din
orice domeniu ar fi ea. Cum ştii că ideea care ţi-a venit merită scoasă din
nemărginire şi pusă pe scena lumii? Cândva, am cochetat şi eu cu ideea de a
scrie. Am arătat creaţiile mele unui celebru critic literar, care mi-a fost şi
profesor de limbă şi literatură română. Numele lui este Mircea Handoca. Printre multe alte observaţii, dumnealui mi-a
spus ceva care, la momentul respectiv, m-a uimit. Sunt sigură că v-am făcut
curioşi, pentru că un critic literar de talia profesorului meu nu se joacă de-a
cuvintele: Când îţi vine inspiraţia şi se
întâmplă să nu ai cu ce scrie, taie-te la mână şi scrie ideea aceea cu sânge. Atât de importantă este
creativitatea!
Ce sau cine face ca unora să li se
deschidă fereastra creativităţii de timpuriu, altora pe la mijlocul vieţii, iar
unii au acces când nici nu se aşteaptă, poate când s-au pensionat?
Aflu din cartea Corneliei că Lucia Pătraşcu a scris primul volum cu ocazia împlinirii a 50 de
ani de căsătorie, adică pe la 67 de ani: Cunună
la nunta de aur. Pentru această scriitoare a fost începutul curgerii unui
izvor literar, căci doamna a publicat până la această dată, adică în 12 ani, nu
mai puţin de 24 (douăzeci şi patru) de cărţi! Darul scrisului a venit foarte târziu, neaşteptat şi nebănuit,
spune Lucia.
Pentru o fiinţă înzestrată cu talent, totul în jur este magic începând
din copilărie. Perceperea imaginilor şi emoţiilor impresionează atât de mult
sufletul, încât toate aceste trăiri rămân vii în fiinţă, până ce muzele emană
către scriitor o energie, o idee care să le cuprindă într-un act artistic de
excepţie. Lucia povesteşte atât de frumos în interviul Corneliei, că aproape
vezi imaginile, simţi mirosul şi gustul pe care condeiul său le conturează: Străzile erau bombardate de sunetele de clopoţei ale bragagiilor şi
limonagiilor, care-şi purtau marfa în spinare, gata să servească
oricărui pofticios paharul răcoritor; ori câte un măr învelit în zahăr ars,
nugale şi pasteluţe… Spre sfârşitul verii, căruţele cu fructe inundau strada şi
glasul merarilor se lua la întrecere cu iaurgii nemulţumiţi că li se fură
clientela
Cum ştii că ai valoare ca scriitor? Iată ce spune Lucia: Cititorul de calitate te alege şi te culege, fără a se înşela. Nu contează unde te-ai
născut, ci calitatea creaţiei.
Dumitru Anghel, al doilea interlocutor din
cartea Corneliei Vîju, posesorul unui palmares impresionant spune că: Modelul meu de scriitor talentat şi de operă
literară pe măsură a fost Ion Creangă şi
Amintirile din copilărie, capodoperă a literaturii române şi
că... succesul oricărui autor de
literatură vine treptat şi sigur, doar din valoarea şi perenitatea operei sale
literare.
Tema preferată de Dumitru Anghel este una
simplă şi complexă în acelaşi timp: Nu
ştiu care ar fi putut fi muza inspiraţiei mele de autor de literatură, dar
personajul principal rămâne Omul cu
multiplele sale ipostaze(...). Am fost fascinat mereu de misterioasa semantică
a cuvintelor din limba română, cea mai frumoasă şi mai expresivă formă de
comunicare pe care o cunosc pe deplin. Surprinzător de puternic a fost
marcat acest autor de muzică. Atât de profund, încât nu pot ignora cuvintele
sale: Pasiunea mea constantă a fost literatura, dar muzica a fost mereu iubita mea
de taină şi de bucurii nemăsurate!
Georgeta Muscă-Oană, o
autoare îndrăgostită de eleganţă şi stil are o muză preferată: natura. Cornelia
Vîju o descrie ca pe-o poezie: Ascultându-i
cuvintele ai senzaţia că aduni stele dintr-un râu ce curge domol printre
gânduri.
Scrie poezie căci: Doar în poezie
pot fi eu însămi. Arta, mai spune
scriitoarea intervievată, indiferent de
forma prin care se manifestă, este doza de hrană spirituală pe care ar trebui
să o administrăm zilnic.
Succesul unui scriitor este precum un vârf de iceberg. În spatele unei
creaţii literare sunt mii de clipe în care crâmpeie de idei sunt puse la
distilat, sunt zeci de cuvinte nărăvaşe care au fost frământate în minte până
ce s-au îmblânzit sub cravaşa armoniei cadenţelor dorite .
Am
descoperit la Georgeta Muscă-Oană şi un strop de dezvoltare personală: Cred cu tărie că mi-a fost dat să trăiesc
într-un univers inteligent în care principiul cel mai relevant pentru
conştientizarea importanţei fiinţării noastre este tocmai faptul că absolut
totul se înregistrează în cea mai fină nanoparticulă din corpul nostru! Totul
în viaţa noastră se derulează cu o precizie matematică! Nimic nu este
întâmplător! Nici măcar acest interviu. Întâmplările sau fiinţele cu care ne
intersectăm sunt doar piesele unui imens puzzle care are relevanţă în economia
lui Dumnezeu.
Pentru Dan Bistricean, un autor pasionat în mod special de opera lui
George Bacovia, muza în poezie a fost şi este muzica! Că are o afinitate cu Bacovia se vede din
răspunsurile sale, oarecum sobre. Chiar şi chipul lui Dan Bistricean este
amprentat de tristeţe şi mister. Este o realizare să ai în cartea ta un
interlocutor cu o astfel de complexitate. Răspunsurile sale sar de la
simplu la profund. Unele te pun în dificultate, altele îţi desenează semnul
mirării pe chip.
Faptul că a debutat la 34 de ani, la Brăila, nu este ceva ieşit din
comun. Surpriza însă este credinţa lui, conform căreia: Dacă nu veneam să trăiesc lângă Dunăre, nu cred că ieşeam vreodată cu
versuri tipărite. Să fie, oare, locul cel care stârneşte creativitatea? Iată
o temă... filozofică!
Dan Bistricean vorbeşte atât de frumos şi de convingător despre Brăila
încât, măcar pentru un moment, îţi vine să te urci în tren şi să porneşti
într-acolo: Brăila este un mediu
spiritual care instigă la creaţie. Oraşul acesta, atât de puţin
iubit de edilii săi şi destul de înapoiat economic, este un fenomen, o
pepinieră permanentă de valori care, realmente, te înfioară. Şi dacă ai cumva
un talant al tău, Brăila te îndeamnă să-l înmulţeşti.
El continuă, sigur pe sine: Toate
cele patru cărţi ale mele, precum şi accederea în Uniunea Scriitorilor sunt
legate de cei 16 ani de existenţă în oraşul lui Panait Istrati. O exprimare
atât de simplă şi atât de tulburătoare! Cândva, eu însămi am crezut că inspiraţia vine doar într-un
anumit loc. Întâmplător sau nu, tot în Brăila am început şi eu să scriu. Deşi,
logic ar fi, să poţi crea oriunde, căci izvorul creativităţii este în tine. Sau
aşa ar fi logic să fie (?). Răspunsul
acesta chiar este o provocare, o enigmă care trebuie descifrată. Poate
următoarea carte a Corneliei Vîju va aborda această temă.
Interesant şi neaşteptat este răspunsul scriitorului privitor la succes: Succesul e la fel ca distincţia.
Deşertăciune. Dacă se întâmplă totuşi să ajungi un scriitor bun, asta ţine în
foarte mare măsură de talent. Sau de... talant, cum spuneam mai înainte. Iar
talantul nu-i al tău, e primit în dar. Numai că Dumnezeu ne cere să-l sporim şi
atunci începe să conteze mult efortul personal. Dar pentru acest efort îţi
trebuie un răgaz, o perioadă de refugiu din lumea asta care începe să semene cu
un ospiciu şi care caută parcă să te înghită.
Ospiciu?! Incitant, de-a dreptul! Cu toată seriozitatea lui ajungi să-l
iubeşti tocmai prin exprimarea sa atât
de ...filozofică. Şi iată, cine este motorul talentului său: Viaţa mă ajută să scriu!
O carte valoroasă în viziunea lui Dan
Bistricean trebuie să fie o primejdie.
Îl citează pe Cioran, dar ar fi interesant de dezvoltat această afirmaţie. Vrem
să ştim în ce fel cărţile lui au devenit
primejdii?
Mereu am crezut că un artist, de
ce natură ar fi el, trebuie să fie cumva protejat de treburile lumeşti, să nu-l
împovărezi cu plata facturilor, schimbatul scutecelor sau mai ştiu eu ce treabă
gospodarească ce-i ucide inspiraţia. Or, Bistricean îmi dă lumea peste cap.
Spuneam că ucizi geniul unui creator dacă-l pui să facă astfel de treburi. Iată
ce spune scriitorul: Mănânc şi apoi tai
lemne sau mătur curtea ori fac altceva, muncă fizică, cumpărături. După care,
până spre seară, îmi pregătesc lecţiile pentru a doua zi. Cu cei patru copii ai
mei nu fac lecţii, face soţia, îmi ajung
cei 300 de spartani de la şcoală. Abia seara după ora zece mă
întind, pun muzică, citesc. Dacă mă vizitează vreo idee, o scriu. O idee poate
fi apoi un poem întreg. Sau nu. Cu puţin înainte de miezul nopţii adorm frânt.
Vasile Mandric... I-am spus Corneliei, după ce am citit cartea, că
toţi interlocutorii mi-au plăcut, dar unul în mod deosebit. A încercat ea să
ghicească, dar nu i-a reuşit. Acesta este Vasile Mandric! E extraordinar! Nici
nu vreau să-i comentez răspunsurile. Sunt atât de vii şi de profunde, că orice
aş adăuga eu, nu ar face decât să strice. Talentul
şi numai talentul ar trebui să certifice valoarea unei opere literare şi
meritele unui scriitor.
Despre viaţa lui : Am fost şi sunt un nefericit, iar lucrul acesta n-aş vrea să
molipsească pe nimeni. Când scrii ?! Numai atunci când vrei să fugi de o realitate perversă şi nu poţi scăpa
de ea. Scrii când ai o bucurie ori o satisfacţie imensă. Scrii când te ia
viitura necazurilor şi nu ai nicio scăpare sau mai ales când iubeşti fără
speranţă. Scrii pentru iubirea de mamă, de neam, de patrie şi de Dumnezeu, dacă
eşti credincios scrii… Scriu să-mi potolesc setea de frumos… doar numai aşa uit
că sunt muritor şi asta mă face fericit.
Fricile? Cea
mai nenorocită este frica scrisului. Frica de care nu scapi până nu-ţi dai foc
manuscriselor.
Timpul?
Din cauza lui am pierdut toate
trenurile posibile!
Viitorul? Este o mare minciună pe care o aşteptăm
nespus să devină adevăr!
Valentina Balaban este o autoare care îţi dă impresia
de cuminţenia pământului. Muza ei principală este chiar fiul. Crede că
tot ce există are un rost şi este important. Autorul sufletului ei este nimeni
altul decât Mihai Eminescu. Fără har, spune
poeta, nu poţi avea un succes firesc, dar
şi fără un efort susţinut, talentul nu-şi atinge scopul, menirea. Protecţia
ei în faţa situaţiilor neprevăzute este
una care ar trebui să fie o temă de gândire pentru toţi. Ea spune că: Ce mi-a dăruit
veşnicia, nu-mi poate lua un trecător!
Sterian Vicol, un foarte
bun povestitor, are dulceaţa vorbelor lui Ion Creangă: Eu, dormind după sobă, tupilam lampa ca ei să nu observe că-s încă treaz,
iar ei stând în camera din faţă, soba fiind dublă, după ce adormeau, eu ridicam
iar lumina lămpii şi continuam să citesc. Uneori adormeam cu lampa aprinsă, iar
mama, care se mai trezea peste noapte, venea în camera mea şi o stingea. Hei,
toate astea, s-au reunit, s-au conjugat în ceea ce, la urma urmei, reprezint eu
astăzi. Mult... puţin...
acesta e Sterian Vicol.
Răspunsurile sale nu sunt telegrafice. Povesteşte, cu
lux de amănunte, cu atâta patos, încât din ideile sale poţi fi inspirat să
scrii romane. M-a impresionat în mod special acel
secret al său conform căruia nu a tăiat niciodată o pasăre. Am întâlnit multe
persoane care nu fac asta din varii motive. Însă SterianVicol are unul
nemaipomenit care-mi înfioară instant corpul şi-mi aminteşte cumva de Brâncuşi. Mă opreşte ceva, e ca şi cum aş ucide zborul. Este un motiv atât de nobil şi de frumos încât poţi
ghici, instant, caracterul scriitorului şi crea
o afinitate specială cu el.
În
concluzie, cartea Corneliei Vîju trebuia să se întâmple!
Georgeta
Istrate, jurnalist