Exasperări – pledoaria profesorului

Material preluat de pe site-ul:

https://drezina.wordpress.com/2016/02/29/exasperari-pledoaria-profesorului/

Și pentru că am regăsit aici niște adevăruri ale timpului prezent, mi-am permis, cu citarea sursei, desigur, să-l postez și la mine pe blog.
Felicitări autorului!

    Tot mai mulți părinți sunt tot mai indignați de felul în care merg lucrurile în învățământul românesc. Că au de făcut teme cu copiii, că trebuie să plătească meditații, că au copii stresați, că profesorii sunt abuzivi etc.

Dar am putea să începem discuția puțin mai dinainte. Fiindcă părintele, pe de o parte, privește numai dintr-un singur unghi (al său), iar, pe de altă parte, părinții mai „recenți” au descoperit brusc că au drepturi și nu sunt puțini cei cărora li s-a cam suit la cap chestia asta.

Dacă au trimis odrasla la școală, au dreptul să pretindă ca progenitura să se întoarcă acasă tobă de carte, un monument de bune maniere și un munte de performanțe, toate pe un fundal… dar hai să vedem ce fundal.

La școală – v-o spun cu toată certitudinea și puteți verifica, dacă nu mă credeți – se lucrează „cu materialul clientului”.

Nu odată îți vin în clasă o grămadă de copii care nu știu ce-i aia disciplină, ce-i ăla bun-simț, care urlă și ei pe voci mai subțiri că vor numai drepturi. Nu puțini sunt agresivi și n-au nici urmă de respect pentru vreun dascăl – exact ca părinții lor.

Deci când îți trimiți copilul într-un loc despre care vorbești permanent cu dispreț, cu superioritate, ce drept mai ai să te aștepți ca lucrurile să meargă bine? Cine poate stăpâni zece mici „sălbăticiuni” fără caracter care se întâmplă să se adune într-o clasă de 25-30 de copii? Îl duci la școală nesimțit sadea, însă îl vrei acasă sfânnt din calendar…

Sistemul șpăgilor din învățământ s-ar fi prăbușit de multă vreme dacă nu erau părinții care să-l susțină cu mare elan. Iar asta dovedește că nici ei nu cred că pruncii pe care-i laudă până la cer ar fi cu adevărat în stare să-și ia pe cinstite un amărât de examen. Așa că pompează cu fervoare bani în „protocoale”.

Iar copiii au și ei atâta creieraș cât să înțeleagă că nu are vreun rost să învețe dacă examenele sunt plătite. Să ținem minte însă că acest mediu este alimentat permanent de către părinții care se oftică demonstrativ și înțelept că școala e slabă, coruptă, inutilă etc.

Păstrându-ne în același perimetru, părinții adesea sugerează prin tot ceea ce fac în viața lor de zi cu zi că nu există altă valoare mai de preț decât banul. Ei plătesc pentru toate, cumpără orice (legal sau ilegal), cumpără simpatia copiilor, își manifestă iubirea în bunuri și servicii. În locul timpului petrecut cu copiii, preferă să finanțeze niște gadget-uri de ultimă generație. Și toată lumea-i mulțumită.

Dacă acesta este mesajul esențial care merge constant către copii, cum ar putea profesorii în șase ceasuri să răstoarne o perspectivă omniprezentă? Inclusiv profesorii sunt luați la rost în virtutea drepturilor contribuabilului. Deci totul o mare târguială (când nu e chiar curvăsăreală) economică. Dar copiii vrem să înțeleagă altceva… Ce altceva? Ne spun cumva părinții? Și prin faptele lor sau numai prin vorbe goale?

Profesorii, pe urmă, trebuie să țină atenți niște copii pentru care există milioane de distracții, ispite și alternative. Și trebuie să-i țină pe toți într-o relativă disciplină, fără să poată (așa cum fac mulți părinți acasă) să le arunce în față tableta cu jocuri sau telecomanda de la televizor.

Cum, majestățile voastre părintești, cereți atunci de la un singur om aflat în fața a 25 de copii ceea ce voi nu sunteți în stare să faceți nici măcar cu cei 2-3 pe care-i aveți sub propriul acoperiș? La școală, dascălii n-au voie să-i pună să se joace ca să scape de ei. Nu-i pot lăsa cu ceasurile la desene animate sau la filme imbecile de pe așa-zisele canale pentru copii.

Sunt tot mai mulți părinții care nu știu cum să-i întrețină pe copii nici măcar în weekend-uri, iar în vacanțe plănuiesc excursii și plimbări ca să nu fie nevoiți să stea o zi întreagă în prezența propriilor odrasle. Dar sunt foarte talentați să dea lecții profesorilor.

Poate că pentru unii părinți e realmente o noutate și o descoperire epocală, dar disciplina la clasă nu vine de la sine, ci ea trebuie obținută și ajută mult dacă a fost deprinsă în cei așa-ziși „șapte ani de acasă”. Dar ia încearcă tu, profesor imbecil, să te atingi cu o floare de vreo sacrosanctă odraslă și vezi apoi scandal!

În esență, părintele ar vrea disciplină la școală (că altfel nu se poate desfășura nicio activitate educativă, evident), dar nu cumva să se înceapă cu copilul lui. De ce cu al lui? Ce, e mai rău ca ai altora? Pedeapsă fizică, nici vorbă! Note proaste? Ți-ai găsit! Atenționare? Îl umilești! Ironie? Îți bați joc de el! Avertisment scris? Ești nedrept! Probabil că rămâne ca, prin puteri paranormale, profesorul să lipească elevul de scaun și să-l țină treaz vreme de 50 de minute. Altă soluție nu-i.

Câți profesori n-ar vrea să predea lecții fascinante? Dar fie n-au experiența, fie pur și simplu sunt copleșiți de presiunea programei, a manualelor tot mai proaste, a dosarelor pe care trebuie să le completeze, a amenințării cu restrângerea de posturi (căci copiii sunt tot mai puțini).

Aveți idee cam câte „activități extracurriculare” (aberații europene absolut inepte, de multe ori) trebuie să presteze un cadru didactic anual ca să nu-și vadă periclitată poziția la catedră? Câte cursuri de pretinsă „formare continuă” (acum așa îi zice)? Iar aceste activități, care de multe ori n-au nicio legătură cu materia, iau evident timp și necesită efort. Cel mai bine ar fi să nu mai formăm profesori, ci entertaineri care să întrețină atmosfera. Ei s-ar potrivi mult mai bine în noua schemă.

Aveți idee ce frustrare e să-și vadă forurile superioare conduse de imbecili piloși sau nesimțiți înregimentați politic, remarcabile nulități profesionale? Nu prea aveți, dragi părinți, și probabil că nici nu prea vă interesează, doar aveți voi grijile voastre. Ei bine, și indiferența voastră este reponsabilă pentru această stare de fapt. Ați auzit vreodată părinți care vor să iasă în stradă pentru reforma învățământului românesc? Dar i-ați auzit cu siguranță înjurând când profesorii au încercat câteva greve timide…

Ați auzit comitete despre părinți care se lupte împotriva rețelei de corupți care împânzește cu siguranță orice inspectorat școlar? Am lucrat un an cu normă întreagă în „sistem”, dar am asistat la vreo 3-4 acte frauduloase și am mai aflat despre încă pe atâtea (în paranteză fie spus, erau aproape imposibil de dovedit). Într-un an, într-un oraș! Și sigur eu am aflat numai despre cele mai „nevinovate”. Că eram un amărât de debutant.

Părinții indignați și spumegânzi vor performanță, vor calitate, vor școală bună, dar, de pildă, să nu cumva să le vorbești despre sisteme de evaluare oneste. Nu i-ați auzit cum urlă la televizor ori de câte ori se dovedește că un examen e mai exigent? Nu țineți minte cum s-au indignat că le sunt „stresați” copiii când s-au introdus camerele de supraveghere? Hai să nu ne mințim singuri. Nu vor calitate, vor să treacă toți! Vor îngăduință, vor să negocieze până și raționamentele matematice, doar ca să nu le „strice media” copiilor care vor să „aplice” pe cine știe unde.

Gureși, părinții vorbesc despre „criterii de performanță”. Cine să le aplice? Politrucii din minister și inspectorate? Și după ce performanțe? După cele ale unor licee care, în continuare, cu tot sistemul de supraveghere, își corup corectorii ca să nu li se strice imaginea? Adică, ce dorim, ca tot profesorii cinstiți să tragă ponoasele și pe mai departe?

Performanță e să te trezești cu un copil semi-analfabet în clasa a V-a și la finalul clasei a VIII-a să știe citi cursiv, să se poată exprima în propoziții cu subiect și predicat, să înțeleagă ideea dintr-un text simplu și să recunoască măcar câteva părți de vorbire. Dar va lua probabil un 6 sau 7 chinuit la examene. Cine va plăti astfel de performanțe? Că performanță nu înseamnă numai 10, ci ar trebui evaluată în raport cu datele inițiale ale copilului.

Chiar credeți că e cineva interesat cu adevărat să evalueze stfel de performanțe? Tactul pedagogic se poate evalua? Dar educația informală? Sau reducem totul la o altă șarjă de hârțoage care să sufoce birocratic și cele mai nobile bune intenții?

Nu-i așa că sloganele părintești sunt mult mai găunoase decât par la prima vedere? Nu-i așa că indignarea lor scapă din vedere o grămadă de „amănunte” esențiale? Nu-i așa că există și alte perspective de care ar trebui ținut cont, nu doar cele ale contribuabilului care dorește, în esență, să-și țină copilul ocupat 6 ceasuri în condiții de cazare cât mai sigure și cu maximum de rezultate „academice”?